Discipolul - Oscar Wilde

poem în proză



Cand Narcis a murit, iazul plăcerii sale se preschimbă dintr-un potir de ape dulci într-un potir de lacrimi sărate, şi Oreadele veniră plângând prin codrii, pentru a-i putea canta iazului şi a-l mangâia.
Şi când văzură că iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci într-un potir de lacrimi sărate, ele işi despletiră cozile părului şi se jeliră iazului şi îi ziseră: 'Nu ne miră că boceşti în felul acesta dupa Narcis, atat de frumos era.'
'Chiar a fost Narcis frumos?', spuse iazul.
'Cine să ştie aceasta mai bine ca tine?', răspunseră Oreadele.
'Pe lângă noi doar trecea totdeauna, căci pe tine te cauta, şi obişnuia să se întinda pe malurile tale şi să se uite la tine in jos, şi în oglinda apelor tale îşi reflecta
propria-i frumuseţe.'
Iar iazul a răspuns:
'Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci când se lungea pe malurile mele şi privea la mine în jos, în oglinda ochilor săi totdeauna mi-am vazut frumuseţea reflectată.'

Traducere Mihai Rădulescu.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Oscar Wilde