Se aude cum noaptea îşi face culcuş
Apărându-şi tăcerea de urgia de-afară,
Nu-i nimeni pe drum, doar un biet căţeluş
Şi eu, omul străzii, cel plin de ocară.
Furtuna se-abate peste urbea pustie,
Ploaia-mi loveşte privirea pierdută
Mi-e frig până-n suflet, Domnul o ştie,
Căci haina cea groasă demult e vândută.
La azilul de noapte mă rog să am loc
Sau poate-n spital, într-un colţ la urgenţă,
Visez fără noimă la un dram de noroc
Şi Domnul să-mi dea un strop de clemenţă.
Simt lacrimi de înger curgându-mi pe faţă,
Știu că nu-s singur nici în ceaţă lăsat,
Deşi mi-am distrus frumosul din viaţă
Furat de-amăgiri şi trăind în păcat.
Am jucat fără minte pe-o carte, prestanţa,
La ruleta cu demoni, ajungând sclavul lor,
Printre aburi de-alcool pierdut-am speranţa
Și-am căzut în mocirlă, bufon tuturor.
Dar îngerul meu îmi vorbeşte prin gând
Şi-mi face o potecă pe trista-mi cărare,
Lângă mine se-aşează un căţel tremurând
Şi-mpreună plecăm spre lumina din zare.
vezi mai multe poezii de: aspiranta
Detalii poezie:
Distribuie pe: