Firea dacǎ-i ocupatǎ
Cu un rǎu
Ce-o populeazǎ,
Demnitatea ei divinǎ
Fǎrǎ milǎ
Şi-o rateazǎ.
Omul, ca fiinţǎ vie,
Cocheteazǎ şi cu rǎul,
Cǎutând sǎ afle
Dacǎ
Poate cuceri şi hǎul.
Neştiind cât sǎ se-ntindǎ,
Cade-n marginile lui,
Unde vesel se trudeşte
Sǎ devin-al nimǎnui.
Mǎrginindu-se cu sine,
Cu nimicul
Sau
Cu cerul,
Sorbind mult din utopie,
Nu discerne ce-i misterul.
Omul poftelor deşarte,
Cercetându-se
Pe sine,
Muşcǎ din amurguri
Triste
În speranţa
De mai bine
Şi, împodobind suspinul
Cu o veşnicie
Rarǎ,
Soarbe-o lacrimǎ
Uscatǎ
Dintr-o cupǎ
De ocarǎ.
vezi mai multe poezii de: samoila
Detalii poezie:
Distribuie pe: