O Moarte a Iubirii - Sorin Cerin

Nu L-am întrebat niciodată,
pe Dumnezeu,
de ce i-a pus Lacrimii dalta în mână,
ca să cioplească cu ea,
trupul rece și inert,
al Inimii de Piatră,
a Destinului,
pe care suntem obligați,
să o purtăm cu noi,
în piepturile fiecăror Clipe,
care ni se sfărâmă,
pe buzele înghețate ale Privirilor,
rostite fără oprire,
de către Durerea,
la masa căreia am fost invitați,
să ne reîntâlnim cu Viitorul,
atât de înfometat,
de Simțămintele noastre,
încât,
părea că nu ne observă,
printre Înghițiturile lacome,
unde,
ni se sfârșeau Anii,
în care încă ne mai adăposteam,
Zâmbetele unor Regăsiri,
despre care,
până și cănile de pustiu,
ale Iluziilor Regăsirii,
ne-au reamintit,
de Setea amară de noi înșine,
pe care trebuia să ne-o potolim,
sorbind,
până la ultima picătură de Suspin,
îndatorat și el,
cu,
O Moarte a Iubirii.


Buchete întregi de Lacrimi,
înmuguresc disperate,
pe Ridurile tot mai adânci,
ale Așteptărilor,
pentru a fi dăruite Amintirilor,
de către Cuvintele prăbușie,
în Neantul fără de sfârșit,
al Speranțelor,
care încă ne mai caută,
Trecutul,
despre care,
nici noi, nici ele,
nu știam,
că a fost înmormântat,
în Cimitirele noastre de Cuvinte,
pline acum,
de buruienile otrăvitoare,
ale Iluziilor Vieții și Morții,
unde niciun Sentiment,
nu a mai venit,
să le sape vreodată,
până au ajuns,
să ne năpădească,
întreaga Menire,
într-atât,
încât oricât de mult am dori,
să ne reclădim,
Nemurirea Iubirii,
nu vom reuși nimic altceva,
decât să întrezărim,
Non-Sensurile Existenței,
printre florile veștejite,
cu petale de Vise pierdute,
ale căror Primăveri,
ni le dăruiam,
undeva-cândva,
din Simțămintele Nemărginirii,
descompuse,
acum,
despre care numai Durerea,
care ne însoțește,
Pustiul Singurătății,
ne spune,
că ar fi aparținut,
Adevărului Absolut,
obligat și el,
fără să știm atunci,
propriului nostru Destin,
cu,
O Moarte a Iubirii.


A câta oară,
pe fața Lacrimii tale,
se prelinge Sufletul meu?,
încercând să te reîntâlnească,
la porțile unei Eternități,
despre al cărei trup,
nu știam că a fost tăiat,
de Timpul Nimănui,
pentru a fi adusă ca ofrandă,
Durerii,
rătăcită printre Aripile de Plumb,
alături de care am zburat,
împreună,
la nașterea primei noastre Întâlniri,
cu Destinul,
al cărui trup greu și surd,
abia mai reușea,
să ne aducă,
din Infernul Înstrăinării de noi înșine,
Țărâna unor Gânduri,
apăsătoare, reci și indiferente,
în care urma să locuim,
pe tărâmul acestei Lumi,
a Deșertăciunii,
pe care nu am reușit niciodată,
să o convingem,
că putem dansa,
împreună cu Fericirea,
până la ivirea Zorilor Nesfârșirii,
aduși de Lumina Divină,
odată cu strălucirea căreia,
ne-am fi înveșmântat,
Dragostea,
pentru care Absurdul,
ne-a obligat,
să îl răsplătim,
cu,
O Moarte a Iubirii.


Nimic nu poate înlocui,
Libertatea de a fi noi înșine,
chiar și atunci când naufragiem,
pe valurile de sânge,
ale Apusurilor,
din care ne-au fost clădite,
Zilele fără adăpost,
ale Sufletelor,
atâtor Amăgiri,
care ni se pierd,
în nopțile lungi și reci,
fără nume,
ale Sentimentelor,
rătăcite,
pe drumurile fără de întoarcere,
ale Uitării,
din care Promisiunile deșarte,
ale Stelelor căzătoare,
ne-au luminat,
doar fețele întunecate și indiferente,
ale acelui Neant,
care ni se scurgea,
prin venele Gândurilor,
și care ne spunea,
că fiecare trebuie să plătim,
Păcatul Originar,
al acestei Lumi a Nimănui,
care ar fi iubit vreodată,
mai mult decât Dumnezeu,
Seninul propriului ei Cer,
pierdut acum în Ochii Amintirilor,
propriilor Sentimente,
înecate în Sufletele Lacrimilor,
vărsate de Cuvintele Pustii,
ale Iluziilor Fericirii,
pentru care suntem obligați,
să plătim,
cu,
O Moarte a Iubirii.


Alergăm pe Orizonturile Întâmplărilor,
atâtor Simțăminte,
pe care nu le putem atinge niciodată, cu pălmile Trecutului,
fiindcă s-au pierdut,
pentru totdeauna,
în cețurile dense ale Zorilor Nimănui,
pe care ni-i respiră Singurătatea,
în Diminețile friguroase,
îmbrăcate cu Tăcerile groase,
ale Mormintelor,
propriilor noastre Strigăte Surde,
la tălpile cărora ne-au îngenuncheat,
Inimile Zilelor,
ce ne-au fost date,
ca să bată în piepturile,
Eternităților de Clipe,
pe care le-am traversat,
pentru a se opri,
din drumurile lor,
către Necunoscutul Absurd,
pentru a ne spune,
că tot ce mai avem de plătit,
este,
O Moarte a Iubirii.



Încotro,
ne îndreptăm Aripile frânte,
ale Lacrimilor,
pe obrajii cărora,
ni s-au prăbușit Visele,
care s-au prelins,
tăcute și uitate,
pe bolta,
atâtor Sentimente,
devenite peste Noaptea,
propriilor noastre Inimi,
Stelele Căzătoare ale Viitorului,
în brațele de nori ale căruia,
ne pierdem,
Amintirile,
unde Non-Sensurile Existenței,
ne-au întrupat,
tot ce a mai rămas din Dragostea,
atât de râvnită,
de către Păcatele Originare,
ale unui Dumnezeu străin și rece,
dar avid,
după tot ce aveam mai de preț,
și anume,
Iubirea,
pe care nu i-o puteam răscumpăra,
decât numai,
cu,
O Moarte.

Adăugat de: Sunshine

vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin