Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele și floarea erau umbre -n vânt.
Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face și așchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.
Câinele zace cu ochii pironiți în poartă,
să-și vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.
Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scâncește într-un plâns subțire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.
Îi umblă tot amarul prin inimă și vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii triști la floare și la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.
Dar știe că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Și n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu’ e plecat.
Meganeura, o insectă preistorică, arăta ca o libelulă imensă şi trăia în păduri mlăştinoase în Carbonifer (o perioadă a erei paleozoice). Deschiderea aripilor avea 60 cm.
Citate şi Maxime:
Eroul este persoana care se teme de ruşine. Joseph Kirschner
vezi mai multe poezii de: Camelia Oprita
Detalii poezie:
Distribuie pe: