Marile viraje pe care le descriu
în mediul ambiant, având grijă
să nu lovesc cu fruntea păsările, scaunele,
plantele curbate, dar necruțătoare
pe axul lor de oțel, felul în care trec,
șuierând, peste compactele ape
a căror gură lăuntrică e gata să mă aspire,
pe lângă statui primejdioase despre care știu:
în orbitele lor goale mișcă, la anumite ore,
ochii vertiginoși, toate culorile; marile
viraje pe care trupul meu le descrie
printre obiectele diforme, pe care aproape nu le pot ocoli,
într-atât de imprevizibil le e conturul,
– în fiecare clipă brațul meu poate fi sfâșiat
din umăr până în vârful degetului arzător,
cel care are viziunea distanță,
cel care mă precede; în fiecare clipă
șoldul meu poate fi retezat –
mișcarea aceasta a mea continuă,
sensul ei l-am cunoscut demult,
apoi l-am uitat, uneori mi-l reamintesc,
de obicei când trec foarte aproape de un eveniment primordial,
atunci tresar ca floarea carnivoră numită „roua cerului”
care-și pierde brusc indiferența când o insectă
se așază pe petalele ei, atunci îmi devin
orbitor de limpezi noțiunile „început” și „sfârșit”,
„la dreapta”, „la stânga”, „înainte”, „înapoi”,
dar numai pentru o clipă și, din nou,
virajele mă domină, mă feresc doar
să nu mă lovesc de vertebrele uriașilor saurieni
dezgropați mereu, în cantități tot mai mari,
să nu mă perforeze acul albastru al unui building,
să nu mă soarbă undele care străbat universul
în toate direcțiile;
poate că virajele sunt în jurul meu,
eu stând pe loc, iar pala de vânt care-mi răvășește
părul, datorându-se ai doar trecerii iuți
pe lângă mine a unui scaun zburător,
a unei statui zburătoare, poate că ne rotim
împreună, ferindu-se unii de alții,
iar catastrofele întâmplându-se doar atunci
când orientarea unuia dintre noi a fost mai slabă,
când un obiect și a pierdut instinctul de obiect,
când o plantă și-a pierdut instinctul de plantă,
și unda, de undă, și pasărea, de pasăre, și eu, de eu…
Distribuie: