Marea-n plină iarnă trece peste far
împroșcându-i vârful luminos, cu apă;
valul bate-n diguri, vânăt și amar,
ceru-i plin de sloiuri. Vântul mă dezgroapă
din odăi, mă scoate, aspru, din veșminte,
vântul mă gonește în văzduh, mă suie
într-o slavă rece, goală și verzuie,
până când mă mușcă luna ca un dinte.
Dar din nou ating pământul și-mi înfig
tălpile în malul rupt și nisipos,
îmi proptesc spinarea de un zid de frig;
marea mă pândește, crâncenă, de jos.
Marea-n plină iarnă-mi cere un tribut
pentru frumusețea ei de peste vară.
Mă golește de vacanță, de sărut,
părul, cu găteli cărunte mi-l presară…
Distribuie: