Amar, cu deznădejde, cad frunzele pădurii
Ca straiele-unei fete care-a jucat prea mult.
Îi văd cercelul roşu, basmaua şi condurii,
Aşa cum vântul toamnei, sălbatic, i le-a smult.
Călugăriţa ploii mătăniile-şi bate
Pe urma vinovatei, — să facă-n veci uitat
Nepăsătorul hohot al verii deşănţate,
Culoarea ei de ruguri, străvechiul ei păcat.
Cucernice privelişti se-aştern până departe.
Se pregătesc de somnuri coline, văi şi vii,
Iar frunzele pădurii, docile, intră-n moarte
Şi nu mă pot împotrivi…
Distribuie: