Bach - Nina Cassian

Mă privește din prezumtive portrete
cu părul îmbrăcându-i capul ca o orgă moale:
nici nu știu dacă ale lui sunt aceste cilindrice bucle de argint,
căci, iată, nimeni nu știe în ce loc s-au răspândit în pământ
carnea, nervii și oasele modestului organist
ochii orbi ai celui mai clarvăzător
și călcând pe țărâna germanică poate că sub pasul nostru e Bach
și sigur că și este, pretutindeni unde omul încearcă să meargă.

Pe întinderea mișcărilor contrarii îmi plimb atenția
ca pe scări vii pe care urcă și coboară gândirea,
pentru că între două sunete care se urmează
e o alianță fundamentală ca între două molecule de uraniu,
ca între cei doi „e” din cuvântul sever „idee”;
între două sunete e lupta corp a contrariilor,
punct contra punct, o fulgerare de voci fără odihnă,
cu incidențe triumfale
ca o declarație a drepturilor omului,
a dreptului de a te bucura lucid de a suferi lucid,
de a face din fericire și durere trepte ale cunoașterii.

Pe întinderea mișcărilor contrarii, mâinile mele își ies în întâmpinare,
se înfruntă și se despart, cu atenția instrumentelor chirurgului,
explorând înfiorate un creier uman,
până-mi apare, pe clapele reci ca țurțurii, o germanică iarnă,
filtru al tuturor anotimpurilor, sclipitoare sinteză:
case cu suprafețe clare, barate de grinzi cafenii
ca semne de adunare și-nmulțire,
o întreagă matematică familiară,
și burlane de gura cărora-atârnă silabele lungi ale gheții,
și ogiva gerului și vârful gotic peste care cântă
cocoșul vântului cu creasta lui de tablă.
Disciplinată iarnă!

Și într-o casă,
douăzeci și unu de copii cu părul prins într-o fundă la ceafă,
douăzeci și unu de copii învățând să-și supună canoanelor juste ale formei de fugă
surâsul, nerăbdarea, uimirea lor lipsită de echilibru –
și, conducând această ordine a vieții, un spirit tutelar, el însuși, Bach,
cu fața lui cea groasă și părul tubular,
Bach-tatăl, gospodarul. Astfel prin suflarea iute a zăpezii
și aburul intim al cafelei cu lapte,
am întrevăzut o imensă familie orchestră, un milion de copii cântând
cu voci proaspete ca omătul, într-o lume pacificată,
un mare cor de copii, prezidând, într-un viitor anunțat cu certitudine,
frumusețea și puritatea pământului.

Am văzut, deci, o constituită iarnă muzicală,
limpezind sufletul tulbure al pădurii germane,
și o casă în care frumusețea are gustul domesticității
fără a-și pierde puterea și vraja,
o casă în care toate ceasurile înaintează fără greș
la porunca invizibilă a timpului
și în care geniul se așază la masă,
rupe în douăsprezece bucata de pâine
și o împarte umanității.
Douăsprezece sunete
trezite din minusculele lor leagăne de fildeș
douăsprezece sunete indicând adevărul,
așa cum cele douăsprezece bătăi ale ceasului indică miezul zilei și-al nopții;
douăsprezece sunete lucrând ca mistriile și ciocanele
la o construcție fără cusur,
la un minuțios edificiu cu stării suprapuse,
un etaj de liniște peste unul de zbucium,
și deasupra încă unul de certitudine,
pentru că tatăl s-a îngrijit de fiii lui, de urmașii lui prevăzuți prin secoli,
moștenitorii fără număr ai unor averi fără număr: douăsprezece sunete.

Iar propozițiunile, gravate cândva în aramă
cu precizia liniilor lui Dürer și misterul penumbrei lui Rembrandt,
trec astăzi firesc în platina eternității –
pentru că fiecare din ele e o sentință împotriva sumbrei Inchiziții
a osândelor obscure, a alaiului de măști și gângănii codate,
o „Laus rationis” de o măreață și suplă rigoare,
și când tatăl plânge
și-n sarabandele calme sunetul stă învăluit în agremente și grupete,
izolat ca o lacrimă într-un veșmânt de chiciură,
e pentru că i-au murit mulți copii,
pentru că, în Patimi, fiul său a fost răstignit,
fiul său terestru care stă între între tovarășii lui seara, la cină,
care cunoaște cântecul roșu al vinului.

(”… Beți toți din el…”)
gingășia și robustețea femeii,
devotamentul prietenului.
(”… Chiar dacă ar trebui să mor cu tine, tot nu mă voi lepăda de tine…”), cruzimea mercenarilor când își fac meseria –
(”… și scuipau asupra lui și l-au trestia si-l băteau în cap…”),
omul crescut în stima muncii și a demnității sale,
în sensul eroic al dragostei față de semeni –
și de aceia plenitudinarul părinte
aparține celor care au restabilit demnitatea și coincidența dintre
adevăr și frumusețe,
lumii dialectice fără odihnă, care vrea să dea cifrelor sensibilitate și să orienteze nădejdea,
celor care încearcă să dea zilnică răspuns întrebărilor
punct contra punct –
și aici aș vrea să părăsesc poezia
la gradul ei de fierbere când devine muzică
și să mă plec sub arcul voltaic
al criteriului contemporan,
lui, Marelui Laic,
Johann
Sebastian!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nina Cassian