Ești nemuritor ca mișcarea.
Aerul îți înfășoară capul,
un văl diafan, colorat,
și despici copacii ca pe-un torent verde, unitar,
curgând în direcția opusă.
Nu te temi – chiar dacă-ți ies înainte case ovoidale, deformate de viteză,
luneci pe lângă ele, printre ele,
vertiginos, pe asfaltul pânzat
țesut din firele paralele.
Luneci nemuritor, pe banda rulantă a străzii,
nu-ți mai simți efortul mușchilor.
Nu te temi decât de punctul în care
ar trebui să te oprești, neapărat,
pentru că vei întâlni un câine
ațipit în mijlocul străzii,
sau o cascadă de păsări,
sau un copil, un alt copil,
întâmpinându-te din direcția contrarie,
de pe-o altă stradă rulantă,
perpetuat de aceeași mișcare
vertiginoasă, nemuritor ca și tine.
Totul e
să nu te oprești,
să treci prin el, lăsându-l să treacă prin tine,
îmbrăcând pentru o fracțiune de clipă
nuanța ochilor lui,
și, apoi, să alergi mai departe,
cu vălul vântului pe față,
până când strada va da într-o mare câmpie întinsă
pe care te vei culca, în sfârșit, în sfârșit,
lăsându-te-n voia rotației pământului.
Distribuie: