Nicu hăloiu - creaţii proprii

Adevăratul martir român:
Atâta minciună, toate epocile de după Eminescu au acoperit crima, pentru că nu este crima înfăptuită de un regim, ci este crima înfăptuită de un tip de regim. Iar regimurile românești, ca un făcut, toate au același numitor comun: sunt reprezentate de pitecantropi, de indivizi fără conștiință, cu retarduri mintale accentuate, care au privit acest popor și l-au tratat fără excepție, ca pe o cireadă. Iar români ca Eminescu sunt prea valoroși, deci periculoși și incomozi pentru impostorii ce se simt atât de mărunți și neînsemnați pe lângă ei, încât nu au altă soluție decât să-i suprime. Și o fac murdar și laș, să nu cumva românii să-i martirizeze. Să nu le fie teamă, clerul românesc nu martirizează oficial decât călăi. Iar românii de mult nu mai contează, pentru că de secole tratați ca o cireadă, au devenit deja o cireadă.
...
Rămâi acolo!

Jurământul
....
Nu-mi este dor de înălțimi celeste,
Vreau să mai adăst o vreme pe pământ,

Rămâne cum s-a stabilit!
...
La noi, totu-i cât se poate de normal,
Nu s-a schimbat și nici n-o să se schimbe,

Poezia
...
Să nu te temi de ea, deși e de temut,
E greu să o supui, s-o faci să te asculte

Omul
Ce e omul? Fir de praf purtant de vânt
Ce plutește-așa o vreme prizonier între dileme,
Rătăcitor printre probleme, făcătorul de sisteme

Numai pentru soți
...
Nu-i spune c-a îmbătrânit
Cât faci cu ea o casă,

Inexorabil
...
Vine-n spre jos să se prăvale ca avalanșa de zăpadă,
Vârful alb din culmea vieții care-i pregătit să cadă,

Te-ai întrebat vreodată
...
Te-ai întrebat vreodată
Trăind printre culori și poeme,

Solitudine
...
Bătrânul urcă greu, spre grota sa săpată
Sus, mai sus pe coastă, departe de lumea

Fără Eminescu
...
Simt cum moare doina-n spoiala ăstui veac,
Mi-e dor de Eminescu și divinu-i rol,