Scafandrierii - Nicolae Țațomir

Suntem scafandrii adîncului din noi.
Cu tîmplele și ochii sub sticle și oțele,
Uitînd că încă taina se-ascunde-n flori și stele,
Ne cufundăm adesea în vertical convoi…

Visăm o nestemată cu magice puteri
Ce doarme de milenii în scoica fernecată,
Un vis rotund prin care gîndirea însetată
Să simtă armonía tăcutelor tăceri.

Plutim flămînzi pe stranii, fluidice poteci,
Bînd aer dintr-o ploscă ușoară cum e umbra -
Cînd tîmplele și ochii își ard lumina-n sumbra,
Acidulata undă a rațiunii reci.

Dezamăgiți de fata morgana din străfund,
Scafandrieri vremelnici, ne ridicăm la soare
În fluviul de arome, culori și desfătare,
Cu fulgerări de cîntec ca păstrăvii de prund.

Timpanele ni-s arse și mirosul închis,
Iar pe retină faur și caligraf ni-i gîndul.
Susurul apei - clarul, parfumul florii - blîndul,
Și curcubeul-naltul pe veci pierdute ni-s!

Odinioară pieptul puternic palpita
Îngemănat cu pulsul vieții vegetale,
Iar simțurile toate dădeau măriei-sale
Naturi un bir melodic și struna ei cînta…


Din foișorul tidvei, acum, imperial
Privim împrejurimea tăcută și vasală.
Dar unde ni-i urechea s-audă că se-nșeală
Și unde-i ochiul care să vadă sideral?

Un tril, și basmu-ncepe. Un freamăt… O, minuni
De care fruntea asta mereu se tot lovește,
Asemeni unui flutur ce zboară pămîntește,
Beat de lumini, deasupra adîncilor genuni!

Adăugat de: gabriel cristea

vezi mai multe poezii de: Nicolae Țațomir



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.