Poemul tău - Nicolae Țațomir

Ai rezonanțe-adînci de catedrală
Sub clinchetul de fragede cling-cling-uri?
Cei doi din tine stau vreodată singuri
Să-și povestească taina ancestrală?

Mereu înalță ziduri dulci de umbră
Acolo unde soarele se lasă:
Poiana-i cu atît mai luminoasă
Cu cît în jur desimea e mai sumbră.

Din sunet nu culege cu timpanul
Decît ecoul stinselor ecouri;
Privește-n val rătăcitorii nouri
Și nu strivi-ntre file măghiranul.

Parfumului i-i dat să amintească
Nu floarea lui, ci sufletul și clipa,
Cum zbor înseamnă în văzduh aripa
Nu licăr de culoare pămîntească.

Contemplă pacea zărilor curate
Și prin furturi nadirul și zenitul.
Nu rechema prin vorbe infinitul,
Ci fă-l să se presimtă-n tot și toate.

Presară-n patul veșnicei iubite
Sulfina veșniciilor reale,
Sub puful zilei efemer și moale
Să-ți simtă tîmpla praguri împietrite...

Și-așa, pătruns de-al armoniei virus,
Poemul tău în oameni se va-nchide
Ca-n marile tăceri de piramide
O melodie scrisă pe papirus.

Adăugat de: gabriel cristea

vezi mai multe poezii de: Nicolae Țațomir



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.