Mă-nchin adesea la izvoare.
Când sorb din unde însetat,
Închin poeme și pahare
Și tot ce poate fi-nchinat.
Dar boierimii niciodată
Eu inima nu mi-o închin,
Nici strofa, cupa cizelată,
Cu asprul poeziei vin.
În limpezi spații siderale
Poate mi-ar fi comod să stau,
Nepăsător că-n glii natale
Atâtea lupte mari se dau.
Însă văpaia viei inimi
În van astfel ți-o irosești.
Zadar nici nu te-nchini la nimeni,
Când n-ai mândria să lovești.
Ne este libertatea scumpă,
Dar poți s-o pierzi ori poți s-o vinzi,
Și ea nu poate să irumpă
Între-a saloanelor oglinzi.
Ea înflorește-n fremătarea
Laborioasă de pe străzi.
Nu va păli iluminarea
De știi s-o ai și s-o păstrezi.
Mai liber nimeni nu-i pe lume
Ca luptătorul în atac;
El, care-ncearcă să îndrume
Destinele acestui veac;
Chiar de-a fost prins și-ncins cu fiare,
El libertatea nu și-a dat,
Și e mai liber, chiar de moarte,
Decât acel ce n-a luptat.
Pe nava veacului, rapidă,
Nu poți fi simplul pasager
Ce vrea-n cabină să se-nchidă,
Plângându-se de "mal de mer".
E-n van cultura și gândirea
De n-ai știut să le-mpreuni
Cu-avântul și însuflețirea
Dezlănțuitelor furtuni.
Distribuie: