Dragostea pentru munte - Nicolae Labiş

În copilăria minții, îți priveam înalta creastă
Printr-un ochi crăpat de sticlă, cu tot dorul, la fereastră,
Jinduindu-ți măreția ta sălbatică și dură,
Tu zâmbeai dorinții mele cu a peșterilor gură,
Și în clocot de cascade îmi spuneai: nici eu, nici altul,
N-o să poată să-ți aducă, tot seninul și înaltul.

Te iubeam cu ale tale horbote strălucitoare,
Cu vuirea ta de tunet, ori cu șopot de izvoare,
Mă-ncântau, amețitoare, ale apelor ecouri
Și-mi înfiora gândirea răsuflarea ta de nouri.
Când ți-am spus aceste toate, alb la față și tăcut,
Mi-ai îngăduit doar poala, în răstimpuri să-ți sărut.

M-am întunecat la față sărutând a tale poale -
Sărutându-le, luat-am nestemate și metale,
Din metal clădit-am scară, să-ți ajung străluminata
Frunte, și-n întunecime luminam cu nestemata.
Drumul dragostei de tine zi de zi eu îl scurtai,
Și tu, făr-a prinde veste, tot mai mult mi-ngăduiai.

Astăzi, creasta cea mai naltă îmi e reazim pentru pas,
Astăzi, ultima-ți trufie mult în urmă a rămas,
Suntem unul lângă altul - eu și crestetele tale.
Si ne-mpărtășim iubirea de pe înălțimi egale.
Azi e clipa. Poate mâine, spre seninuri vulturesti,
Spre-a-mi ajunge înălțimea, te vei încorda să crești.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.