Descrierea chipurilor - Nicolae Labiş

Bădiții Gheorghe Pânțaru
Știu niște întâmplări cum nu mai sunt,
Ce-s petrecute-n timpuri pe veci moarte,
Pe care eu le-am prins, dar cei ce vin
Le-or desluși mirați aici în carte.
Văl gros de brumă se-nchega pe iarbă,
Un om cânta un cânt sfâșietor,
Cânta un cântec amețit în barbă,
Ritmându-l cu bătaie de topor.
În munți gemeau pădurile de tisă,
Cu sunet sec toporu-n lemn mușcă,
Și erau roșii așchiile tisei
Ecoul ca o inimă bătea.
— Lemn roș de tisă, lemn însângerat,
Cu lacrimi plânse, roșii, de rășină
Tisele-n codri s-au împuținat
Și totuși eu te curm din rădăcina.
Pe degete rășina ta o simt;
Vâscoasă și fierbinte și sărată.
Aud prin ramuri tânguirea ta
Că ai să cazi îndată-ndată
Ca să mâncăm ceva, ca să trăim,
Ne-am dat în târg și inima, ucisă,
Și vă năpăstuim, și vă tăiem,
Însângeratelor păduri de tisă
Oh, ne-au luat și sufletul din noi,
Rămasu-ne-a doar trupul și topoare —
Că de-om muri, nu va mai fi spre cer
Din trupurile noastre ce să zboare.
Lemn roș de tisă, am avut o față,
Cu chipul alb, de brazii deși umbrit,
O față care n-o mai am acuma,
Care-a murit, deși nu a murit.
Când era mică ea mânca puțin
N-am mai avut ce-i da, când a fost mare
Lemn roș de tisă, și am dus-o-n târg,
Și-am dus-o-n târg și-am dat-o servitoare.
În târg e-o casă mare, cu uși mari,
Cu mese mari — și toate sunt de tisă.
Oh, câtă tisă roșie în munți
Pentru această casă-a fost ucisă!
Rămase-acolo față. Palma ei
Și-o apasă pe piept, în partea stângă,
Și se uită la mine fără rost
Și tot râdea — bag seama — să nu plângă.
Un domn mi-a dat un pumn de gologani —
Și-acum parcă-i mai simt arzând pe piele —
Când părul fetei mele-a mângâiat,
Îi zornăiră grelele inele.
Lemn roș de tisă, nu mai știu nici eu
Cum am ieșit împleticit afară
Și cum m-am îmbătat c-un vin amar
Și cu văzduhul greu de primăvară.
Acum se-ncheagă-n iarba brumă,
Și soarele se-ncheagă-n asfințit
Lemn roș de tisă, când m-am dus la față,
Pe fața mea eu nu mi-am mai găsit.
Avea păr scurt și cearcăne sub pleoape
Și-o vână-albastră-i tremură pe gât
Era și mai frumoasă, dar tot chipul
Spunea ceva îngrozitor, urât
Și ea nu mai râdea, ca să nu plângă,
Cu râsul ei de soare și de lunci.
Dar palma ei pe piept, în partea stângă,
Și-o apasă, zvâcnind, ca și atunci.
Privirea ei l-a fulgerat pe-un tată
Atât de păcătos și de vândut
Apoi mi-a dat în cuhne de mâncare
Și o carafă mare, de băut.
Nu mi-a vorbit nimic. N-a spus nimica.
Am înțeles că totu-n ea s-a rupt
Așa, ca-n tată, când l-au prins butucii
Și l-au fărmat cu scrâșnet dedesubt.
Păduri de tisă de securi rărite,
Cum vă-ndesiți din nou pentru măcel!
De unde-aveți puterea să renașteți
Când știți c-o să sfârșiți din nou la fel?
Dăm tot ce-avem și nu primim nimic
Și ne hrănim cu rădăcini și bozii,
Flămânzi trăim, flămânzi iubim, flămânzi,
Muierile rodesc flămânde plozii.
Dac-om muri, nu va mai fi spre cer
Din sufletele noastre ce să zboare
Că ne-au luat și sufletul din noi —
Rămasu-ne-a doar trupul și topoare
De-o viață-ntreagă mânuim topoare,
Și nu știm înc-a mânui topoare!
În munți, la noi, cea mai curată apă
Trei șipote îngemănate-o dau,
În ele cerbii noaptea se adapă,
Ciobanii dimineață vin și beau.
Le-nmiresmează cetina și floarea,
Miloase crengi cu umbră le-nvălesc
Pe doaga lor se împletește undă
Că sunetu-ntr-un fluier ciobănesc.
Când a trecut războiul clănțănind

Din guri de tun și gheare de șenile,
Urcau în munți cu turmă trei bătrâni,
Urcau pe căi ferite și tiptile
Prin sate umblau nemții hămesiți,
Prădând tot ce-ntâlneau, din răsputere.
Cei trei ciobani mănau la loc ferit
A satului mândrie și avere.
Cel căruia-i dăduse satul turmă,
Trădat, fusese prins și spânzurat,
Dar nemții nu aflară de la dânsul
Nimic — și-acum nici oamenii din sat
Nu mai știau de turmă. Rătăcită,
Pierdută o credeau, fără oieri.
Și singuri își frângeau amărăciunea:
Decât la nemți, mai bine nicăieri!
Urcau în munți cu turmă trei bătrâni
Se furișau prin negre văgăuni,
Purtând o-ngrijorare grea pe față.
Tăcea până și limba la tălăngi
Legată strâns cu fire de verdeață.
Câteodată se-ntorceau tustrei
Cântând tustrei cu glasuri răgușite,
Că trei bețivi, și-și fluturau în vânt
Bătrânele lor bărbi încărunțite.
Din când în când, oprindu-se-n răscruci,
Trăgeau din plosca câte-o-nghițitură,
Apoi cântau mai veseli, clătinați,
Și a plăcere plescăiau din gură.
În sat puțini știau că cei trei moși
Sunt cei ce-n munți se îngrijesc de tur mă,
Și oamenii din sat îi huiduiau,
Și grele vorbe le-aruncau din urmă.
Vădanele și mamele-i priveau:
Cum pot să bea-n neștire, când departe
Cei dragi erau cu foamea logodiți
Ori poate logodiți cu doamna-moarte.
Iar nemții hohoteau în urma lor
Și îi lăsau nestingheriți să treacă,
Cei trei păreau a nu le prea păsa —
Ziceau că-n vin necazul și-l îneacă.
Când singuri rămâneau, se întristau
Că satul nu-i cunoaște și-i urăște.
Cântau din fluier. Fluierul părea
Că singur dânsul pentru ei vorbește.
Dar într-o noapte-a mai vorbit un om
Ce i-a vândut. I-au prins. Bătăi, să spună.
N-au spus nimic, și fost-au spânzurați
A doua zi, de-o creangă, împreună
Și satul nu s-a întristat, n-a plâns
Pe cei trei moși cheflii, vânduți satanei,
Ba chiar groparii i-njurau, știrbind
Lopețile-n tăria rece-a stanei.
Unii rădeau văzând că morții au
Plosca la ei, chiar atârnați de funii.
Doar trei flăcăi s-au închinat pios,
Și-au lăcrămat, precum văzură unii.
Apoi cei trei flăcăi au destupat
Hulita plosca-a celor duși în groapă,
Și, lumii, tremurând, au arătat
Că-ntr-însa era apă. Numai apă.
Așa, în toamna cu lumina rece,
Toți cei din sat cutremurați aflau
Cum cei uciși nu își riscau doar viața,
Ci și mândria cinstei își riscau.
Războiul se îndepărta ai
Și coborau din munte către sate,
În șiruri albe, turmele de oi.
Se însera. Și șipotele-aproape
Curgeau adormitor de diafan.
Se împletiră undele pe doagă
Că trilul într-un fluier de cioban.
Înalte stele-n ceruri răsăriră
Și străluciră-ntre lumini Carpații,
Părea că zei semeți, murind, stropiră
Nemuritorul sânge-n constelații.
Dantele de cărări s-ascund sub crengi,
Învăluite-n flori și în răcoare.
Tăcerea lor le-o cadențează rar
Picior de om ori galopări de fiare.
Din depărtări ajung că un ecou
Bătăi de bardă, stinse și egale —
Parcă-așteptate întâlniri frățești
Făgăduiesc prelungile semnale.
Se lasă printre cetini, din înalt,
O pulbere de raze, argintie.
Firul acestor tainice cărări
Doar pădurarul locului îl știe;
Cu pași neauziți el le măsoară,
Cutreierând pădurile firesc,
Așa precum puterile din sânge
Străbat tăcute trupul omenesc.
În seri cu lună plină stă sub brazi,
Privind cum licurici pe cer s-anină,
Și-atuncea dară veche din obraz
Zvâcnește și mai crudă în lumină.
Neștiutoare căprioare-n pâlcuri
Frânturi de dans fugar îi dăruiesc
El pare fermecat că-ntâia oară
Și ochii i se rotunjesc și-i cresc
Pe mușchi câteodată, în păduri,
La somn ușor de veghe se așază
Cu pumnul strâns pe pușcă cu trei guri;
Pe jumătate-i treaz, totuși visează.
Nedeslușit frunzarele șoptesc,
Izvorul poartă murmure pe ape
Și toarnă, plin de lună, unduind,
Răsfrângerile-i ritmice pe pleoape.
Se învârtesc rotiri subțiri de foc,
Ca de-un cărbune însemnate-n aer.
Pisica din pruncie toarce-acum,
Poate bunica toarce-un moale caier
Da, este ea, și-i frig, a înghețat
Și greierele pripășit sub lada
Și în ferești izbesc hohotitor
Vântoasele cu fruntea de zăpadă.
Pădurea scumpă sufletului meu
S-a încâlcit acum în vânt și-n gură,
Și totuși în pădure-s vreascuri mari,
Și vreascurile ard și dau căldură
Un pădurar a prins copilu-n codru.
Fură un lemn. Atunci cu aspre vergi
I-a șănțuit obrazul fără milă
Cu urme care-n veci nu le mai ștergi
Cel adormit visează că-i copil.
Obrazul lui brăzdat de multă vreme
Simte din nou o vargă fulgerând,
Tresare dureros în somn și geme.
Apoi din nou curg cercuri de lumini
Parcă-nsemnate-n aer de-un cărbune
Și vietăți sălbatice zvâcnesc
Și se-nvârtesc în tropotiri nebune.
Sunt căprioare — braconieri în urmă —
Sunt cerbi, și lupi aleargă-n urma lor.
Și căprioarele în ochi au groază,
Și cerbii fug mugind sfâșietor.
Sar stropi de sânge. Fiarele lovite
Mor cu privirea-ntoarsă către el
Prin somn își strânge pușcă pădurarul
Și unghiile-i intră în oțel.
Pe-aproape se aude-un foc de armă.
Din ierburi pădurarul sare drept.
Ridică sec cocoșul. Simte încă
Cum visu-l mai apasă greu în piept.
Fiul pădurii, chinuit odată
De-un dușman al pădurii pentru-un lemn,
E gata — el va apăra pădurea
Va răzbuna obrazul lui cu semn.
O vezi trecând în fiecare seară
Printre brădet, când gaterele tac.
Cu o crenguța șfichiuiește-n glumă
Câte-un tufiș ori câte un copac.
Și se oprește locului mirată,
Lungind a zâmbet ochii-i aurii,
Când vede-o veverița ce strănută
Rozând semințe cu mișcări hazlii.
Palmele ei au miros de rășină.
Privindu-le, ea râde-ncetisor —
Au început acum să se-mplinească
Cu palmele oricărui muncitor.
Nu-i mult de când cu degete firave
Purta doar acul sprinten la cusut —
Când s-a născut, ea, pentru ac și foame,
Cu umilință sora, s-a născut.
Azi palmele-i au miros de rășină
Și colb de rumeguș ea are-n păr.
Din drum s-abate-n fugă prin poiana
Cu tufe de sălbatic calapar.
Adună fragi și pe un pai le-nșiră,
Apoi se mohorăște din senin
Și-nfășură pe-un deget și frământă
Colțul basmalei galbene de in.
Ceva nedeslușit îi arde-n piept,
Îi simte-ades durerea vâlvătăii
Și-i pare c-o privesc altfel acum
Prietenele, mai ales flăcăii.
Dar alteori îi pare că n-o văd
Când trece printre ei îmbujorată,
Și-atunci ea crede că îi pare rău
Că nu-i flăcău ca ei și-i numai față.
Când ești flăcău, poți să oprești în drum
Pe orice față: poți s-o prinzi din urmă
Dar când cu gându-ajunge pân-aici,
Ea rușinată gândurile-și curmă.
Și gândurile totuși iarăși vin
Când stă-n poiană la apus de soare —
Iar fragile, când singură le guști,
Au început să fie-așa amare
Azi prind ațâțătoare înțelesuri
Uitatele povești cu feți-frumoși,
Dulci umbre îi străbat închipuirea
În nopți târzii, la cântec de cucoși.
La scaldă-n râu ia seama cu-ncordare
Cum undele pe trupu-i se preling.
Tresare tulburată și uimită,
Catifelate ramuri de-o ating.
Stă-n iarbă și ascultă. Și pământul
Parcă răsuflă în cadențe vii.
Inima ei s-aude cum pulsează,
Ori bate-o altă inima sub glii?
O fabrică de cherestea — și-naltă
Peste păduri acoperișul sur,
Și viața ei năvalnică pătrunde
Pădurile de liniști dimprejur,
Că o făptură tânără,-n răstimpuri
Ea își trimite chiotele-n hău,
Și trunchiuri mari de brad, pantagruelic,
Înfulecă-ntre dinți de ferăstrău.
Alături este-o fabrică-nvechită,
Cu-acoperișul roș de ploi și vânt,
Cu zidul înfundându-se pe-o parte
Ca un sicriu ce intră în mormânt.
Deasupra ei plutește-un aer rece,
Adesea-mprăștiat și respirat
De oamenii care mai sunt în viață,
Dar sufletul de mult și-au îngropat.
Și cuprinzând clădirile acestea,
Pădurile se-ntind, gigantic dom,
Nepăsătoare-n fața bătrâneții
Ce roade tot ce-i construit de om,
Și frunze cad, și frunze nasc din muguri,
Și arbori cad, și arbori nasc din lut,
Însă la fel de tânără-i pădurea
Așa precum a fost la început
Flăcăul cu chip alb sub cetini mari
Și-a deșteptat privirile și viața,
Și soarele de șes răsăritean
Nu l-a ajuns să-i tăbăcească fața.
Copilăria lui înfometată
Și-a petrecut-o-n codrii cei merei
Și-a îndrăgit natură fără moarte
Și s-a cuprins adânc în vraja ei.
Dar când au început de-un clocot nou
Și satele de munte să vuiască,
Atunci când au venit în munți mașini,
O nouă fabrică să se clădească,
El palmele și sufletul și-a pus
În slujba noilor constructori, care
Purtau din șesuri către munții vechi
O viață nouă și tulburătoare.
În seara asta stă lângă izvor
Cu gâtul încordat pe jumătate —
Privirile-i de oameni, de mașini,
De codri și clădiri i-s populate.
Iubind natura veșnică și-acum,
O simte totuși astăzi mai străină
Decât clădirea grea din fața lui
Ce-i înecată-n unde de lumină.
El știe bine — peste ani și ani
Va-mbătrâni și fabrica aceasta,
Și alta mai semeață-și va urca
Spre nourii înalturilor creastă
De-aceea duioșia l-a pătruns
Și-o-nfiorare i-a vibrat pe geană
Și și-a dat seama cât de omenesc
Iubește fabrica-i contemporană.
Ironici și severi, ades privesc
Spre oameni codrii deși, fără de moarte,
Pe când tot ce zidim, tot ce schimbăm
Din viață-ne prezența face parte.
De-aceea, într-un veșnic univers
Împrăștiem a nepăsării ceață,
Și-n viitor visând, ne construim
Tovărășia clipelor de față.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş