Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar și-a rotit,
Cei doi pumni omenești lacomi să-mplînte în soare
Astăzi eu vreau să-ntreb răzvrătit nesfîrșirea
Cum de-a-nchegat după-atîtea puzderii de ani
Între arsurile tîmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!
Zbor, zbor cu anii mei tineri,
Zbor ca un șoim înconjurînd strîmta-nchisoare-a pămîntului,
Aripa mea se izbește mereu de zăbrelele nemărginirii
Și parcă-i un veac de cînd zbor.
Azi, înainte de-un nou și sălbatic avînt
Vreau să cânt cîntecul meu de-nceput.
Cînd se născuse poetul ochii-i văsuseră munții înalți,
Cerul înalt și frumos.
Veșnic îl cheamă de-atunci și îl tulbură
Dorul de ceea ce-i nou și desăvîrșit.
Veșnic de-atunci alunecă-n lume ca flacăra,
Palmele-i calde învie frunzare și inimi
Ca să lase din nou pradă morții, plecînd mai departe
Mereu, mereu cîntînd.
...Simt că mă blastamă frunzarele, buzele, moartele inimi,
Pentru că odată-nviindu-le, morții din nou le-am lăsat.
Nu-s vinovat, nu-s vinovat,
Că pururi caut, caut.
Prea repetat rupe tăcerea sub frunte
Strigătul prelung al străbunilor mei,
Toți ce murind mai aveau încă multe de spus.
Strigătul lor e acel ce-mi agită făptura,
Zbuciumul meu ascunzându-l sub zîmbetul roșu al gurii,
Pecetluind întrebarea
Sub limpezimea de floare a ochilor mei.
Viața e tot ce iubesc, tot ce cînt.
Toate văpăile patimei mele într-însa se mistuie.
Viața - smintită-nfrățire cu vraja-nserării și-a zorilor
Viața - năvalnică grindină-a luptelor
Viața - dragostea omului...
...dragostea...
Hei, aș dori să iubesc o femeie și eu...
Ea în mine există de mult și-o aștept...
Are un suflet ca aerul, mîngîindu-mi vîslirea aripei,
Are un sînge ca viforul, sîngele meu biciuindu-l,
Are o minte ca soarele, lîngă a mea ca să ardă,
Trup mlădiu, sîni pietroși, statuie antică vie.
Pînă azi n-am iubit,
Deși somnul m-a prins uneori cu tîmpla în poala frumoaselor.
Eu, fiul și flacăra munților,
Îndoitu-mi-am fruntea și-n iarba cîmpiilor ude,
Primit-am sărutul frunzarelor veștede
În așteptarea sărutului focului sfînt renăscător.
Azi omenirea trăiește în pragul mărețului ev,
Pas uriaș căscat în istorie
Cînd se încearcă ucide duioasa rușine a omului -
Dragostea lui pentru sine...
Pornim, ca omul, topindu-se-n semenii lui,
Totuși, el însuși să fie același,
Înzestrat cu tăria omenirii întregi.
Străbune Icar, voi, cei vechi,
Mult prea mult îndrăgitu-v-ați singuri;
Vrut-ai în pumni să prinzi soare
Numai ca asta să fie făcută de tine...
N-ai lăsat omenirii decît strigătul tău...
Eu nu cunosc iubirea de mine -
Cunosc iubirea de adevăr.
Pe mine tinzînd să m-adap, să mă sui,
Tind să înalț adevărul în mine.
De pe cer, din pămînt, mă țintesc nențeleși,
Pretutindeni, doi ochi de nimic:
Începutul...
Sfîrșitul...
Pentru că-s om...
Om care astfel pășește pe glie:
Pleacă făptura-nainte,
Cade,
Frînge căderea prin pas,
Pleacă făptura-nainte...
Miezul pămîntului trage spre dînsul
Trupul și creierul meu.
Numai că sufletul meu, poate mai mult decît altele,
Este atras ca o mare de toată-nstelarea azurului,
O armonie de mii de maree, fluxuri-refluxuri.
Seara aceasta pornesc într-un nou și sălbatic avînt,
Stau în poiana albastră printre mesteceni de aur...
Luna răsare în spatele piscului înalt și subțire...
Vîntul îmi spune c-odată ciobanul suise în vîrf
Și-mbătat de-nălțime, singur crezînd că-i un munte;
Pasul și-a-ntins pe alt munte să-l puie...
Astăzi, sub rîpă, în tidva lui albă
Viespile bozăie-n faguri uscați, de cenușă.
Luna pălește, eu mă-nfior...
- Cum îs oamenii!
Seara aceasta pornesc într-un nou și sălbatic avînt,
Zboruri confuze în urmă rămîn...
Nu înțeleg încotro prin furtună se-ndreaptă corabia -
Are vreun rost să-nțeleg cum pe punte aleargă matrozii?
Nu înțeleg către ce nesfîrșiri universul grăbește -
Are vreun rost să-nțeleg cum se-nvîrte pămîntul prin el
Și spre ce năzuiesc în viață stăpînii mărunți ai pămîntului,
Uriași doar prin nemărginita îndrăzneală de-a fi?
Are!
Veacuri de veacuri aceasta făcu omenirea.
Supse din lut pentru creier al sîngelui must.
Prefăcîndu-l prin ,,el'', în gîndire -
Lunga istorie-a trudei înaltelor frunți.
Astăzi cînd omul ucide-amăgirile -
Noul efort al gîndirii începe.
Fiece gînd care azi îndrăznește
Este-o fărîmă din gîndul cel mare de mîine
Ce va supune Întregul!
Seara aceasta pornesc într-un ultim avînt
Cu nădejdile-mi toate.
Totuși e trist că mi-e zborul finit,
Că viața îmi dă prea puțin,
Că atunci cînd cădea-voi, durutul meu strigăt zbura-va
Să cate alt om ce-o să cheme prin veac:
- Astăzi eu vreau să-ntreb răzvrătit nesfîrșirea
Cum de-a-nchegat după-atîtea milioane de ani
Între arsurile tîmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!
Distribuie: