Continuitate - Nichita Stănescu

Alergând, alergând mi se-ntețeau mușchii,
scheletul alb ce-l țin în mine,
că marmora lui
Michelangelo statuile,
a început să se facă mai luminos, mai
luminos
vertebră de vertebră, os de os.
Până când, până când în tâmple și în frunte
mi se-nfigeau sunând întâmplări, amintiri, amintiri,
întâmplări, speranțe și vise, veniri și plecări.
Alergând, alergând, mai adâncă-i mereu,
urma-n pământ a piciorului meu,
până când zidul de gheață al morții îmi bate
pieptul, cum bați pe-un lingou
știutul însemn de carate. Și omoplatul se face
pala subțire de helicopter
ce se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte
dintr-o boltă în alta,
dintr-un cer în alt cer,
iar gândul meu scris își înfige-n pământ
rădăcinile, sondele, ancora,
visurile, dorurile, patimile.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.