Cântec de lună nouă - Nichita Stănescu

Incet, sub pașii ceasului venit,
se sterge, sur, noptirea-albastră
...și tot mai e ceva neîmplinit
și singur, în iubirea noastră...

Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
de iți răsuna în ureche
pe după ceturi luna lunecând

Neliniști vechi, și glasul lor hoinar
spre neștiut încet ne mână
Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar
prin ceața uda, mână-n mână

și văzul tău pe piept imi suie
ca un păianjen beat. și nu imi spui
că mi s-a prins surâsu-ți amărui
de buze, fața amăruie

Chemările ne scutură în sân
durut zornăitoarea salbă...
...........................
Și de-aș fi fost copac bătrân, bătrân,
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu