Nu știam unde sfârșea drumul
și unde începea sprânceana,
dar întotdeauna, mai jos, în prăpăstii,
acolo, erau privirile,
repezi, ca după moarte
ușor împietrite, temple
cu coloanele culcate,
cu capitelurile făcute
mai degrabă pentru pământ
sau pentru ceea ce e sub el:
noaptea cu vinuri și cu îngeri,
cu lerui-ler,
cu domn-domn să-nălțăm
până la lianele vântului
cu bot rece
dar sărutat.
Distribuie: