Levitație - Nichita Danilov

Atunci când era lună plină,
bătrânul Foma,
care-și înjghebase un adăpost la marginea pădurii,
din tot soiul de lădițe
și de carcase și roți de automobile uzate,
se dădea jos în toiul nopții
de pe patul său
confecționat din sârmă,
acoperit cu un strat
subțire de ierburi și frunze uscate,
și tămâind în jur
mestecenii și brazii,
se înălța în văzduh,
plutind cu cârjele subsuoară
deasupra graniței proaspăt arate,
din care se ridicau
aburi ușori atrași de luna plină.

Uneori, văzându-l înălțat în văzduh,
soldații îl ținteau de departe cu mitraliera,
dar gloanțele treceau prin trupul său
devenit transparent
fără să-i pricinuiască nici o rană.

Așa plutea bătrânul Foma
până la satul vecin,
până la căsuța lui căzută în paragină
cu stâlpii năpădiți de melci
și șindrila putredă,
căsuță ce se află acum într-o altă țară,
și după ce se așeza pe prag sau pe horn
cu picioarele încrucișate sub el,
rostind o rugăciune,
levita la trei metri de pământ,
într-un sicriu zburător,
acoperit de cochilii de melci și de suave aripi de fluturi,
și trecea înapoi granița,
– când se crăpa de ziuă –
în chilia lui ridicată la marginea pădurii…

Adăugat de: Manuela Munteanu

vezi mai multe poezii de: Nichita Danilov