Jocuri de seară - sau marilene - Mircea Ivănescu

simplu joc așadar - complicat însă - jocul așezându-ți întipărituri și tu crezi că tu le-ai
înscrie, și îți spui - uite, făptura asta eu o fac să-și întoarcă fața spre mine, și cu ochi
serioși să îmi cerceteze mie fața, eu o așez aici în jilț, cu mâinile frumos odihnindu-i-se pe
rezemătorile pe care le mângâie, absente degetele ei lungi, și la vârful fiecăruia arde o
flacără sângerie, care mie pe buze îmi va așeza cuvinte mocnind să-i zvâcnească deodată,
să-i lumineze ei fața când am să-i sărut mâna în hol, puțin mai târziu, la plecare, (și ea nici
să nu știe că eu i-am făcut după amiaza această cu drum la cofetăria din sat - în care o
umbră a mea să-i pună în mâini pungi,

și apoi să o așeze sprijinită de balustradă, acoperindu-și friguroasă


urechile cu mâinile ridicate, când eu am să bat clopotul de însângerare cu bangăt răzbunător în spatele ei) așadar să-mi închipui că eu fac seara asta, un joc cu cuburi frumos colorate - să așez case acolo, și o clopotniță,
și înserare verzuie pe dealuri - și urcușul încet pe trepte încremenite în gang de lemn - și ea, întorcându-și ochii spre mine, să-mi spună că
întocmai așa este scara înlemnită și în orașul în care nu vom merge amândoi niciodată - și potrivesc altminteri un cub colorat, altul și imaginea să se schimbe - și ea să-și întoarcă, fără să știe,
profilul spre mine, acolo sus, în încăperea deschisă de vânt (și nici nu e vânt în seara asta) și dincolo de ea priveliștea în seara asta verde, case pierdute în dealuri, liniștite - liniștea ei pe care glasul uriaș al clopotului din spate nu ajunge s-o clatine, și apoi fața ei aplecată - și eu așezat puțin în spatele ei, într-o parte, privind-o, și dincolo de ea așezându-l pe unul din ei, pe care i-am adus s-o înconjoare în drumul acesta în satul cu cofetărie - și acela să-i vadă cealaltă înfățișare a profilului -astfel că noi vom avea toată vremea două monede cu chipul
de lumină al ei și inscripția în jur să difere, dar amândouă să fie numele ei,
însă de alte cuvinte latinești înconjurat - (și mai devreme, firește personajul cu nume slav să o îndemne să aleagă din bilele colorate pe acele cu înăuntrul molatec - și rezistent - așa cum lenevoase și opunând
rezistență molatecă sunt simțămintele mele privind-o) - (personajul cu nume germanic doar mai târziu să-l aducem, așezat pe banchetă, și trăgând -
căci el să nu știe să-i deslușească runele gotice cu care s-o înconjoare în piatră
unde abia se adâncesc, dar tot vizibile, liniile chipului de lumină acolo inserată, al ei și acolo să scrie - dar sagetan mi - seolidante westar ubar wentilseo - și noi să știm că asta înseamnă ce spun oamenii mărilor care străbat spre soare apune marea cea mare despre ea) - și mai devreme - și acesta să fie înțelesul jocului de acum -
să o așez în strană, cu capul plecat, și mâinile liniștite pe strana din față,
să asculte - și orga să murmure la început un cântec de aur
să-i înconjoare în rotundul ei chip - și doar rar să-și ridice
țipătul de lumină să facă o glorie de o clipă în jurul liniștei ei, oarbe
îngândurări - și în spatele ei, puțin într-o parte, cu meticulozitate
sculptându-i profilul, ca o statuie de lemn, privindu-i linia pură a acelui surâs pe care nu și-l mărturisește nici sieși - dar pe care eu atâta de bine i-l știu, și care, să-mi spun, este numele tristeței ei, căci în ochii ei
spre mine întorși, mai devreme, eu am suflat tristețe - și apoi, pe o bancă, mai aproape de ea, șoptindu-i prin valuri liniștite ale orgii - că se va face știut ceea ce se ascunde, și când ea să-și întoarcă fața în sfârșit auzindu-mă, să mă privească -să-i murmur viclean - rânjind - quid sum miser tune
dicturus? - și ea să-mi deslușească ce trebuie să spun mai departe.și ea nu-și întoarce privirea spre mine, poate nici nu ascultă orga asta în care tot vreau să-i impresur cu lumina de aur lumina ei calmă - ea nici nu este poate
în jocul acesta al meu cu închipuiri - și ce am spus că e jocul de mine continuat în numele ei nu este decât, așa scrie, "efectul unei aprecieri a formei" -
o formă căreia eu îi dau ființă -"în jocul mai multor senzații" - ea mi-a dăruit mai multe senzații, și eu nu fac decât să le cântăresc - dar ele, așa cum ele o răsfrâng, pot fi cu totul altfel - pot la fel de bine să fie chipuri pe un alt plan, nu în cuiburi, ci într-o carte pe care o deschide, și acolo ii vede, pe cel cu nume slav - și acela-i vorbește despre lumea lăuntrică de gumă, adică de efectul acelor vibrații - cum ar fi ale unui clopot - cum este el "simțit de părțile elastice ale corpului " ei - și pe acela cu nume germanic, tăcând mai departe - și pe celălalt, care-i
știe din dreapta văzut chipul - și în imaginile de acolo eu nici nu sunt.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu