iarna - Mircea Ivănescu

când nu știi ce să spui, sau să scrii - spui, pur și simplu,
ce straniu, și-așezi pe urmă niște vorbe despre ceea ce
ți s-a părut, o, nu straniu - ci asemenea crengii
peste care, ai citit, se așezau cristale -
(dar nu ți se părea stranie clipa aceea care se făcea
atunci ramură - nici fascinantă -
era doar un moment pe care-l știai - dar peste care
altădată ai fi pus intenții), ce straniu,
ai vrea să spui, a început iarna - când ieși
afară în scuarul din fața blocului, e cerul aspru -
dar și moale - în mâini, moale - ca și zăpada -
și lumina, cețoasă doar atât cât trebuie să oprească
în crengile grădiniței din mijlocul pieței gândul,
să nu-l mai ducă departe, dimpotrivă, să-l prinzi
de amintirea despre cine mai știe ce cărți
pe care le citeai, în casă, pe covor în fața sobei,
în camera dinspre curtea cea mică, între ziduri.
dimineața de iarnă te întoarce în timp
poate și asta este cu adevărat
lumina de iarnă, o lenevie de soare,
moartă, urcând atâta de încet, agățându-se

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu