Scrisoare medievală - Mircea Dinescu

Doamne, nu mai pot de ziduri, nu mai pot de cărămidă,
când mişc limba cade varul de pe catedrale vechi
şi mă scuipă toamna asta ca pe-o râncedă omidă
şi-mi îndeasă floarea morţii sângerie în urechi,

şi mă ninge mila mare şi mă zgâlţâie destinul,
vesel danţ de păuniţe oglindit în colţi de lup,
uite foamea de paradă cum îşi plimbă manechinul
şi-mi aruncă flori pe masă şi-mi dă mâna să i-o pup.

Maica mea, pe o colină te usuci de aşteptare,
cum scăzu amurgu-n teiul mirosind a plâns senin
gâlgâie oraşu-n mine, sunt gălbui ca o scrisoare
şi-mi înlănţuie grumazul caracatiţa din vin.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Mircea Dinescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.