Demonul - Partea a II a - cap I - X - Mihail Lermontov

I

« O, tată drag, cu vorbe grele
De ce o cerţi pe fiica ta ?
Eu plâng : Vezi lacrimile mele ?
De-atâtea ori am plâns aşa.
Zadarnic mirii vin în cete,
Din depărtate cetăţui…
În Gruzia-s destule fete ;
Eu nu voi fi a nimănui!…
O, nu mă dojeni iar, tată :
Tu vezi de mult cum mă topesc
Din zi în zi, mă ofilesc !
Mă sting încet, ca jertfă-s dată,
Şi-o grea otravă sorb avan;
Mă chinuieşte-un duh viclean
Cu-n vis ce-n ispitiri mă ţine ;
Eu pier, îndură-te de mine !
O, du la sfânta mănăstire
Pe fiica-ţi cea cu gând nebun ;
Hristos să-mi fie ocrotire,
Şi lui amaru-ntreg să-l spun.
Mi-e moartă-n lume bucuria…
Ca-n umbra sfintei păci să fiu,
Primească-mă de-acum chilia
Ca un mormânt de timpuriu… »

II

La o sihastră mănăstire,
O duc parinţii ei bătrâni,
Şi rantia de pocăire
Cuprinde tinerii ei sâni.
Dar şi sub grelele veşminte,
Ca şi sub scumpul strai deschis,
Tulburător, ca mai n-ainte,
O urmărea păgânul vis ;
Lângă altar, când liturghia
Se-naltă în solemnul ceas,
Îi destrama cucernicia
Şoptirea unui tainic glas
Prin fumul de tamîie,iată,
Din când în când ,un chip ştiut
Aluneca spre ea tăcut;
Şi pe sub bolta-ntunecată
Sclipea ca steaua-n slăvi afunde,
Şi-o îmbia mereu …dar unde?…

III

Şede-ntre măguri mănăstirea
Ca-n adâncimea unei gropi.
Îi privegheă nezăticnirea
Şiraguri de cinari şi plopi,
Iar printre ei, de-abia zărită,
Când noaptea pulberea-şi cernea,
La geamul schivnicei, mocnită,
Lumina candelei clipea.
Migdalii trişti, în cimitir,
Umbreau troiţele de strajă
De pe mormintele în şir,
Şi păsările ca-ntr-o vrajă
Îşi împleteau sonora mreajă.
Izvoarele şopteau cu-alint,
Jucându-şi solzii de argint ;
Pe lângă lespezi povârnite
Se înfrăţeau în văgăuni,
Săltându-şi undele zorite
Printr-ale florilor cununi.

IV

La nord, vedeai doar munţi ca norii.
În strălucirea aurorii,
Când fumul peste văi lăţit
Se pierde-n pulberea luminii,
Şi, înturnaţi spre răsărit,
La ruga cheamă meuinii
Când clopotul, cu glas răsfrânt,
Prin limpezimea dimineţii,
Trezeşte lin locaşul sfânt
Când de pe munţi, cu-al ei ulcior,
Gruzina, ca un vis al vieţii,
Scoboară zveltă la izvor,
Atunci, pe crestete zburlite
Purtându-şi neaua de cleştar,
Înalte piscuri zimţuite
Se zugrăvesc pe cerul clar,
Şi-n asfinţitul străveziu
Se înveşmântă-n purpuriu;
Deasupra lor măreţ inrumpe
Şi sparge norii de atlaz,
Cu alb turban şi straie scumpe,
Kazbekul, domn peste Caucaz.

V

Dar inima Tamarei plină-i
De gânduri grele, şi străină-i
De-al bucuriilor senin.
Ea vede lumea ca-mbrăcată
În umbră mohorâtă , toată ;
Nimic în lume nu-i senin,
Ci toate-i sunt prilej de chin –
Şi raza zorilor sublime,
Şi-a nopţilor întunecime.
De cum, în nopţi, răcoarea, ceaţa,
Cuprind pământu ca-n poveşti,
Ea cade în genunchi în faţa
Icoanelor dumnezeieşti.
Suspinu-i tot mai greu se face,
Tot mai aprins, mai plin de dor,
Şi sfâşiind a nopţii pace,
Îl tulbura pe călător.
El cugete : « Vreun duh din munte
Cu-amar se zbate-n lanţuri crunte ! »
Şi cu auzul încordat
Zoreşte calul înspumat…

VI

Cu zbuciumul şi jalea ei
În trista linişte sihastră,
Privind departe cu ochi grei,
Tamara şade la fereastră ;
Oftând, aşteaptă ceas cu ceas…
“El va veni!” şopteste-un glas.
Doar nu degeaba, el în visuri
Îi apărea mângâietor,
Cu ochii trişti şi plini de-abisuri
Privind-o blând, oftând uşor.
Tot dorul care-n piept s-aţine,
Să-l talmăcească nare cui;
La sfinţi încearcă să se-nchine,
Dar inima se roagă lui ;
Iar când adoarme, istovită,
De zbuciumul din piept şi gând,
Se-năbuşa, şi , îngrozită,
Din somn tresare tremurând ;
Ard ochii ei peste măsură,
Tot trupu-i vad de framântări,
Şi gura-i cere-o alta gură,
Şi braţele – îmbrăţişări …
……………………………
……………………………

VII

Dormeau în noapte munţii grei,
Şi Gruiza, şi-ntreaga fire,
Când Demonul, ca de-obicei,
S-a pogorât la mănăstire.
Dar multă vreme cel trufaş
N-a cutezat să se atingă
De pacea sfântului locaş.
Şi-ades, aprinsul gând vrăjmaş
Ar fi dorit, plecând, să-l stingă.
Neliniştit şi ros de gânduri,
Sub zidul cu chilii în rânduri,
El dă ocol; stârnit de pas,
Frunzişul, fără vânt, dă glas.
Dar el privi, în noapte stând,
Fereastra ei în zid tăiată;
De-o candelă e luminată,
Un oaspe parcă aşteptând !
Şi , iată, prin tăcerea lină,
Cingarul, zumzetând, suspină ;
Din cântec sunete se scurg,
Asemeni unor lacrimi curg ;
Curg molcom, unul după altul,
Şi cântecul cernea mister,
De parcă nascocit în cer
Fu pentru-acest pământ stingher !
Vre-un înger, au, lăsând înaltul,
Ca vechi prieten a-nceput
Să-i cânte-aici despre trecut,
Voind să-i potolească dorul ?…
Tristeţea dragostei, fiorul,
Azi, Demonul, întâia oară,
Îl simte-n suflet cum coboară’
Să fugă-ar vrea de spaima multă…
Dar aripile nu-l ascultă !
I-s toate gândurile seci.
Minune-apoi! Cum şovăieşte,
Din ochii-ntunecaţi şi reci,
Întâia lacrima porneşte…
Sub zidul cel de vremi înfrânt
Şi azi e-o lespede străpunsă,
De-o lacrimă, de foc pătrunsă,
Ce nu-i de om de pe pământ !…

VIII

El intră, dornic să iubească,
Spre bine-i sufletul deschis,
Gândind : de-acum o să traiască
O viaţă nouă, să renască.
Se-nfăptuieşte al sau vis.
A aşteptării clocotire,
Şi spaima cea de neştiut,
Aşa, ca-n prima întâlnire
Cu sufletu-i s-au cunoscut.
Era o trista prevestire !
El intră, cată – iată, vai ,
Un heruvim, un sol din rai,
Păzind frumoasa păcătoasă,
Cu fruntea strălucind stătea,
Şi, c-o zâmbire luminoasă,
El de vrăjmas o apăra
Şi-n aripa-i o-nvăluia ;
Cereasca-i rază, orbitoare
Fu pentru ochiul necurat,
Şi-n loc de-o dulce-ntâmpinare,
O grea mustrare-a răsunat :

IX

_”Duh desfrânat, duh fără pace,
Ca-n miez de noapte să cobori,
Au cine te-a chemat încoace ?
Pe-aici tu n-ai închinători,
N-a respirat ce-i rău în fire
Nicicând în ăst lăcaş pios ;
Spre ce mi-i sfânt, spre-a mea iubire,
Opreste-ţi pasul ticălos.
Ai fost chemat?”
Răspunde-ndată,
Rânjind a zâmbet duhul rău ;
Privirea lui întunecată
Strafulgera de gelozie ;
Veninul urii din vecie
Din nou ţâşni în pieptul său :
-« Ea este-a mea ! rosti el groaznic.
În lături ! Las-o! Este-a mea!
Târziu i te-ai ivit ca paznic,
N-ai dreptul a ne judeca.
Pe mandra inima-i fierbinte,
Mi-am pus pecetea şi-o ntăresc ;
De-acum, aici n-ai rosturi sfinte,
Eu sunt stăpânul, eu iubesc ! »
Şi heruvimul, plin de jale,
La biata jertfă a cătat,
Şi lin, cu aripile sale
În slăvi cereşti s-a înălţat.
………………………….

X

Tamara

O! Cine eşti? Primejdioasă
E vorba ta, şi mă-ngrozeşti !
Din rai sau iad aici soseşti ?
Ce vrei cu mine ?…

Demonul

Eşti frumoasă !

Tamara

Dar spune, spune, cine eşti ?…

Demonul

Sunt cel pe care-n miez de noapte
L-ai ascultat necontenit,
Al cărui gând l-ai auzit
Umplandu-ţi sufletul de şoapte,
A cărui jale o ghiceai,
A cărui faţă o visai.
Sânt cel al cărui ochi striveşte
Orice nădejde şi avânt,
Pe care nimeni nu-l iubeşte ;
Sunt biciul greu care loveşte
Pe robii mei de pe pământ;
Al libertăţii împărat
Şi-al conştiinţei ; nempăcat
Duşman al cerului cel sfint
Al firii rău fară cruţare
Şi, iată ,-acum ţi-s la picioare !
A mea iubire fără nume,
Umil, eu ti-am adus ,şi stins,
Întîiu-mi chin, de-aici ,din lume,
Şi-ntîia lacrimă ce-am plâns,
Ascultă–mă, măcar din milă !
Doar un cuvant, atâta-ţi cer !
Cu el poţi să mă-ntorni , copilă,
Din nou la bine şi la cer.
Cu vălu-i sfânt, a ta iubire
Să mă-nveşminte,iar să fiu,
Acolo, înger nou şi viu,
Pătruns de-o nouă strălucire.
O, numai să m-asculţi cerşesc,
Sânt robul tau şi te iubesc !
De când ţi-am întâlnit privirea
Am inceput ca să urăsc
Puterea mea şi nemurirea.
Eu bucuriile lumesti
Le pizmuiesc ,deşi-s deşarte ;
Mă doare ca nu-s viu cum eşti,
Mi-e groază să te ştiu departe.
Racita inimă pustie
Mi-o rencălzi o rază vie,
Şi,ca un şarpe-nveninat,
Tristeţia-n rană-mi s-a mişcat.
Ce-I veşnicia-mi fără tine?
Şi nefirşita –mi forţă, ce-i?
Cuvinte goale şi străine,
Un templu vast,dar fără zei !

Tamara

Viclene duh ,o taci şi du-te !
Nu cred în duşman ,nu-l ascult..
O ,Doamne! Buzele mi-s mute
La rugaciunea de demult..
Simt o otravă ce omoară,
Cum mintea –mi slabă o-nfioară !
Au,spune ,să mă pierzi voieşti ?
Cuvintul ţi-i venin şi pară…
De ce răspunde-mi mă iubeşti ?

Demonul

De ce ? Nu ştiu ! …Dar am simţit
Că-s plin de-o viaţă nouă ,bună,
De pe-al meu cap nelegiuit
Smulgând a spinilor cunună,
Trecutul l-am zvârlit în vânt,
Nadejdea-n pieptul meu tresaltă:
În ochii tai văd laolaltă
Şi iadul crud şi raiul sfânt.
Şi te iubesc cum nicioadată
N-a mai iubit vreun muritor ;
Cu vis ce din vecii s-arată,
Cu vis ce-l ştiu nepieritor.
De când exisă universul
Menită-ai fost să mi te-arăţi,
Etern călăuzindu-mi mersul
Prin negrele eternităţi.
De mult, îmi uşura povara
Un nume murmurat de vis ;
Şi numai tu–mi lipseai ,Tamara,
Pe când eram în paradis.
O,de-ai pricepe-a mea durere;
Ca-n veci să n-am vreo mângîiere.
Să rătăcesc din hău în hău,
Răzbit de deznădejdi haine,
Să n-aştept laudă la rău
Şi nici răsplată pt bine;
Tristetea mea să n-aibă soare,
Să tac, stand singur şi semeţ,
În lupta fără de-mpăcare
Şi fără de nimic măreţ!
Să n-am dorinţe ,ci doar regrete,
Nimic să nu mă mai desfete,
Şi tot ce-i sfânt să pângăresc,
Să simt, să văd ,să cuget toate!
Şi-n ură pieptul meu se zbate
Şi totu-n jur dispreţuiesc.
Se împlini blestemul gurii
Dumnezeieşti ,şi ,pentru veci,
Îmbrăţişarile naturii
Rămas-au pentru mine reci.
Priveam nemarginirea-n faţă:
Toti sorii din albastra ceaţă
Îi cunoşteam ca soarta mea..
Curgeau în nimb de aur ,iaraşi;
Dar ,vezi pe fostul lor tovaraş
Nici unul nu-l recunoştea
Atunci ,pe cei proscrisi ca mine,
Înspăimântat am prins să-i strig;
Dar ochii răi , cuprinşi de frig ,
Şi feţele de ură pline
Îmi deveniseră străine.
Vai ,pe nici unul n-am putut
Să-l recunosc sub chipu–i slut!
Şi-atunci , zvâcnind din aripi iară
Gonii cu spaimă în pustiu-
Dar unde? Incotro? Nu ştiu…
Prietenii de- odinioară
M-au renegat ;fu surd şi mut
Tot universul plin de stele,
Precum Edenul dispărut,
Precum ,purtat de valuri rele,
Un vas sfărimat de uragan,
Ce fără cârmă şi vintrele
Pluteste-n voia pe ocean;
Ca-n zori pe cer fără furtună,
Un nour negru ce detună,
Stingher şi nendrăznind sub zări
Să se oprească nicăieri,
Goneşte-n larg ce nu se curmă ,
Lipsit de ţintă şi de urmă ,
De unde şi-ncotro ,mereu,
O ştie numai Dumnezeu!
Scurt timp pe oameni şi-a lor turmă
Am cirmuit-o cu folos,
Scurt timp i-am învăţat păcatul,
Mânjeam sublimul şi curatul,
Huleam tot ce era frumos;
Scurt timp …uşor orce credinţă
Înnăbuşii în ei pe veci…
Dar meritau a mea silinţă
Făţarnicii ,nerozii seci?
Şi m-am ascuns prin munţi uşor,
Şi rătăceam ca meteor;
Prin întuneric ,singuratic,
Gonea câte-un drumeţ noptatic,
Momit de-o flacără ce–ardea.
Cu calu-n gol se prabuşea
Răcnind zadarnic ,iar pe creste
Doar sângele-i curgea tăcut..
Dar desfătările aceste
Nu multa vreme mi-au plăcut!
Cu uraganele cumplite
Mă-ncăieram adeseori,
În roi de fulgere stârnite
Goneam cu zgomot printre nori;
Prin vijelii,de zbucium dornic,
Aripa-n voia mă purta,
Sa scap de chinul meu statornic,
Să uit ce n-o să pot uita!
O, ce-i strădania umană,
Cu toata truda ei sărmană,
Şi plânsul lumii , milenar,
Pe care domnitoare huma-i,
În faţa unei clipe numai
Din chinul meu fără hotar?
Ce-s oamenii? Ce-i truda lor?
Au fost, vor fi ,se nasc şi mor…
Nădăjduiesc ;de-o fi să-i certe
Judecatorul cel slăvit,
Chiar după ce i-a osândit,
Se poate indura să-i ierte!
Fără liman , tristeţea mea,
Ca mine ,n-are rost, nici capăt;
Ce neputinţă-i pentru ea
Hodina lutului s-o capăt!
Ea, când ca şerpii vrea s-alinte,
Când ,ca să-şi bată joc ,mă minte,
Când sfarmî-al gândului avânt,
Când frige ,arde ,ca o flacă;
E-a fericirii mele raclă,
Şi-a moartelor nădejdi mormânt!..

Tamara
La ce să ştiu a ta-ntristare?
De ce te tânguieşti aşa?
Tu ai greşit…

Demonul
În faţă-ţi ,oare?

Tamara
Să nu ne-audă cineva!

Demonul
Sântem doar noi.

Tamara
Dar Domnul ,sfântul?

Demonul
Spre noi n-o să privească el,
Căci uită , pentru cer, pământul!

Tamara
Dar osândirea ,iadul cel
Ce-n chinuri veşnice te ţine?

Demonul
Ei, şi? Vei fi şi-n iad cu mine !

Tamara
Prieten ,prins de greu tumult,
Oricine-ai fi ,cu jale multă,
Şi liniştea pe veci pierdută,
Eu suferinţa ţi-o ascult.
Vicleană de-i a ta vorbire,
De-s ţintă la minciună eu…
O,cruţă-mă !Căci nu-i mărire
Să pierzi un suflet ca al meu !
N-aş vrea credinţa-mi să se rumpă…
Sânt oare cerului mai scumpă
Ca altele ce sânt de dor
Şi nevinovăţie pline,
Şi-s mai frumoase decât mine,
Şi nici un braţ de muritor
Nu s-a atins de patul lor ?…
Nu !Jură-mi că cinstit ţi-e gindul…
Mă vezi cum sufăr cercetându-l ?
Cunoşti ce-i al femeii vis !
Naşti spaimă-n piptul-mi ce se zbate…
Dar tu-înţelegi , le stii pe toate,
Şi nu ma vei zvârli-n abis !
Deci jură-mi …ca de azi nainte
Să nu mai semeni rău , dureri !
Au trainicele jurăminte
Nu se mai află nicăieri ?…

Demonul
Mă jur pe-ntâia zi a firii,
Mă jur pe ultimu-i azur,
Pe blestemul nelegiurii ,
Pe veşnic adevăr mă jur.
Mă jur pe chinul prabuşirii,
Pe sacrul biruinţei dor ;
Mă jur pe clipa întâlnirii,
Pe–ameninţarea despărţirii,
Pe visul meu nepiritor
Mă jur pe duhuri , pe înfrângeri,
Pe goana lor din loc în loc,
Mă jur pe veghetorii îngeri,
Vrajmaşi cu paloşe de foc ;
Mă jur pe iad ,pe cer ,pe fire,
Pe tine jur ,ca să-mi rămâi,
Mă jur pe ultima-ţi privire,
Mă jur pe lacrima-mi dintâi,
Pe răsuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsa-al buzelor prinos,
Pe părul lung şi mătăsos,
Pe fericire şi durere,
Pe dragostea ce-ţi port duios ;
Mă jur să fug de răzbunare,
Mă jur să nu mai fiu trufaş ;
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului făptaş ;
Vreau să mă rog ,vreau să iubesc,
În bine iar să cred voiesc.
Cu lacrimi de căinţă-alerg,
Vrând de pe fruntea mea să şterg
Stigmatul flăcării divine –
Să fie vrednică de tine,
Şi tot ce-i viu, nestingherit
Va înflori, de rău lipsit !
O,cerde-ma :sunt primul care
Te-a preţuit şi te-a-nţeles ;
Şi-am pus puterea-mi la picioare
Şi drept icoana te-am ales
Dă-mi dragostea ce se –nfiripă,
Dau nemurirea mea pe-o clipă ;
Tamara , crede-mi sfântul ţel :
Că-n dragoste ,precum şi-n ură,
Eu sunt statornic, eu nu-nşel !
Eu ,fiul hăurilor reci ,
Spre stele te-oi purta de mână ;
Vei fi pe univers stăpână ,
Şi draga mea vei fi pe veci ;
Privi-vei lumea de departe ,
Neîncercând compătimiri ,
Pământul – fără fericire
Şi frmuseţe , fără moarte_
Pe care-i crima şi tortura,
Pe care nici un suflet nu-i
Să-şi ducă, fără teamă , ura,
Ori subreda iubire-a lui.
Dar poate tu nu ştii ce–nseamnă
Iubirea unui muritor ?
E-al tânărului sânge zbor,
O zi-nsorită-n rece toamnă.
Cine înfruntă desparţirea,
Ispita unui chip frumos,
Ori plictiseala ,istovirea ,
Şi visul van şi mincinos ?
Nu ! Află :nu ţi-e dat de soartă,
Prietenă,ca paşnic stând ,
Tu să te ofileşti curând
Ca jertfă-a pizmelor de rând ;
În lumea-ţi strâmtă şi deşartă ,
Între nepăsători , mişei ,
Speranţe sterpe , teamă vie ,
Tu , între ziduri reci şi moarte ,
Cercând al patimilor greu
Ai să te stingi , în rugi mereu ,
Deopotrivă de departe
De oameni şi de Dumnezeu
O , nu !Tu ,splendidă fiinţă ,
O altfel de osândă ai ;
Te-aşteaptă-o alta suferinţă ,
Şi altfel de-ncântări şi trai ;
Tu lasă vechile dorinţi ,
Şi lumea , sorţii ei meschine ;
În schimb am să-ţi deschid depline
Şi neştiute cunoştinţi;
Iar duhurile mele ,toate ,
Smertite te-or slăvi atunci ,
Şi slujitoare fermecate
Vor aştepta să dai porunci ;
Luceafărului eu cununa
Smulgând-o ţi-o voi da în dar ,
Şi roua ce-oglindeşte luna
Pe-a ta cunună-am să presar ;
Ţi-oi făuri o cingătoare ,
Din asfinţit fâşii rupând ,
Şi tot văzduhul străbătând
Le-oi adăpa cu-arome rare ;
Cu melodii a ta ureche
Necontenit o voi vrăji ;
Din nestemate-ţi voi zidi
Palate fără de pereche ;
Oi cufunda în mări , ca vântul ,
Voi sageta spre stele-n zbor ,
Ţi-oi dărui întreg pământul-
Iubeste-mă !…

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihail Lermontov