Odaia gingașei iubiri - Mihai Ursachi

Și iată c-am venit, de foarte de departe,
tot neamul meu se stinse, vlăstarele sunt moarte.
Am moștenit conacul cel vechi, argintăria,
și stema casei noastre: veșnicia.

La praznicul Enigmei, când vișinii serbează
o oră anumită, m-am hotarât să intru,
sperând să fii acolo, la ora ceea, trează,
ținând același sfeșnic în mână, ca un schiptru.

Făcui deci invocarea și semnele cerute,
aprinsei în cățuie trei feluri de tămâie,
intrai pe ușa strâmtă cât am putut de iute,
cum e plăcut la duhuri, cum îți plăcea și ție.

Mi se păru ciudat ca tu la ora ceea
să nu fii încă trează; mă apropiai de patul
de nuc în care cândva ai fost femeia
cu trup de flori de vișin, iar eu am fost bărbatul...

Mă apropiai cu totul, uitând legile mele
și orb întinsei mâna și căutai fierbinte
aceea ce pierdusem; în albele dantele
zăcea o grămăjoară de albe oseminte.

Înțepenii de spaimă și pricepui greșeala...
...Crengi mari de vișin dalbe prin gratii pătrunsese
și la lumina lunii subțire ca beteala
văzui: eram trecut de veacuri pe lista de decese...

Privii în jur - covorul e năpădit de ierbi,
în vaza cristalină în care-ți puneam frezii -
șirag de perle negre, un ghemotoc de șerpi;
prin vechi păienjenișuri, bezmetici, huhurezii.

Pe masa de parfumuri, printre oglinzi și spelci -
moluște lipicioase, limacși molâi și melci.
Și craniul celui care am fost, e pe noptieră,
îl ții probabil noaptea în chip de scrumieră.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Mihai Ursachi