Mi-e dor de poemele cărora doar eu însămi
le eram universul.
îmi urmăream târşâitul zilnic,
firişorul de păr câinesc
crescut pe vârful nasului
timp de o săptămână şi udat
(al dracului!) cu lacrimi amare;
fusta-nflorată rotită-n pulberea dimineţii,
scarabeul din inimă, clepsidrele minţii, amarul
şi poate-poate eram fericită.
Asta mi-aţi luat.
Posibilitatea de a mă număra eu pe mine însămi
printre fiinţele lui Dumnezeu,
de-a mă bucura liniştită şi eu de ceva.
Nu mult: un pumn de ţărână vorbitoare,
un căuş de cenuşă aruncat pe-ntinsul mării,
un viermişor vesel şi cu bunsimţ.
N-aş fi aruncat atunci niciodată blestemul,
n-aş fi săpat la groapa voastră
cu atâta poftă şi har.
Da, ştiu şi asta: neîncrederea în mine
a fost una din puţinele voastre bune intuiţii.
Bun. Luaţi-vă acum şi răsplata:
firişorul de păr câinesc crescut pe vârful nasului
timp de o săpămână (al dracului!) şi-amarul...
Distribuie: