Manuela Munteanu - poeziile altor autori

A fost odată
o doamnă
și ce mănuși avea,

În pîlnia muntelui iezerul netulburat
ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis.
Oglindește un zbor prea înalt și ceasul
curat ce i-a fost odată promis.

Răsăritul e-atât de bogat în povești și-n lumină
că-n orele ce se ridică
rămânem prea jos totdeauna, cînd vrem să-l slăvim.
Apusul de-asemeni îl știm. Acolo e orga popoarelor

Mă gîndesc serios că noi doi am rămas
aceiași copii
de pe vremea când te iubeam doar cu ochii.
Când îți dădeam un măr

Cine a mai văzut dreptate înfăptuită?
Vorbe goale umblă prin fapte mărețe și închipuite.
Adînc mă umple frica de
tărîmul pustiu al nedreptății.

Porni din depărtări un vînt ușor...
Și-atunci, în cor, pădurea cea bătrână,
Trezită ca de-o nevăzută mână,
A plâns din frunze cîntec lung de dor.

Împărății s-au prăbușit.
Războaie mari ne-au pustiit.
Numai în Lancrăm subt răzor
rămas-a firav un izvor.

Printre lucruri cînd umblăm, pe-aproape sau departe,
cerul singur cu tăria sa albastră
ne urmează pretutindeni în viață și în moarte.
Da, zenitul e mereu deasupra noastră.

Cel mai adînc dintre doruri
e dorul-dor.
Acela care n-are amintire
și nici speranță, dorul-dor.

Sînt zile-n care Soarele se stinge,
Cuprins de-a resemnării duioșie:
El umple cerul de melancolie
Și-apusu-i palid... e-un apus ce plînge.