Nuntă - Magda Isanos

Acuma pământu-ntreg putea

mărturisi pentru noi;

ca unele văratece, luminoase ploi,

plânsul și râsul între noi plutea.



Eu eram principiul neschimbat,

Țărâna, întunericul roditor,

luna, spre care mareele tuturor

oceanelor adânci au urcat.



Tu, soarele care-aruncă-n spații

arcul superbei grații,

amintind chiar în somn mișcarea...

„Nu-mi clătina întunericul si nemișcarea”

,

voiam la-nceput să strig;

și-auzii murmurul țurțureilor mici de ghiață.

Stând în lumină tremuram de frig

și nu știu cine mă chema spre viață.



Trebuia s-ascult negreșit acele porunci.

Ca si când as fi dormit pân-atunci,

priveam verdele ca un fum

al primăverii și simțeam precum



niște muguri de aripi pe umeri
.
„Poți să trăiești și fără să numeri

zilele.” Glasul tău plutea

ca duhul deasupra apelor și creștea



parcă noaptea primului somn din noi...

Sunt unele văratece, luminoase ploi
,
care prefac pământul și apa din temelii
.
Și eram străvezii, străvezii.

Adăugat de: Danut Cepoi

vezi mai multe poezii de: Magda Isanos