(O fabulă despre lăcomie, minciună și judecata de apoi)
Introducere
Poftiți, copii și oameni mari la sfat,
S-auziți în lume ce s-a mai întâmplat!
Căci unde mintea-i scurtă și foamea e mare,
Dreptatea se pierde, iar minciuna n-are picioare.
Între un lup șiret și un ogar cam bleguț,
S-a încins o poveste cu un sac... mititeluț.
Luați aminte la vers și la tâlc,
Să vedeți cum vicleanul se prinde singur în jug!
Partea I
Pe când o muscă, în motete,
Scria la „Gazeta de perete”,
Află o stranie poveste
De la vânzătoarea de bilete.
Cică fusese odată, ca niciodată,
Pe când lupii hoinăreau în haită,
Într-o țară mândră, cu izvoare,
Cu râuri limpezi și livezi în floare,
Un lup brumăriu și-un ogar ștrengar,
Cu minte puțină... de biet cioflingar.
Așadar, copii, dacă prin noroc,
Fiecare și-a găsit al său loc,
Povestea noastră poate să înceapă,
Pățanii noi din ea să se desfacă.
Căci noi nu suntem de când e soarele,
Ci de când umblă pe drum minciunile;
Și minciuna e bună, se spune,
Dar numai în a basmelor lume.
Când umbla prin flori de păpădie
Gâsca, cu baston și pălărie,
Pe același drum ce se tot cotea...
Slăbănog și șchiop, un lup mergea.
De cu zori și până-n seară,
Lupul solitar abia se târâia!
Drum lung bătuse bietul pocit,
Din sat spre orașul mult râvnit.
Acolo, jivinele toate alergau,
Cu chef de joc, în sus și-n jos mergeau,
Căutând, prin vreo ușă sau vreun loc,
Un dram de fericire și un sac de noroc.
Căci visul lor era un vis jivinesc,
În care și noaptea poamele strălucesc;
Citiseră ei că orașul e sfânt,
Că țâșnește lapte direct din pământ,
Că e plin de miere și de ambrozie,
Și totul e-o dulce și mare frăție.
Iar lupul, când astfel de lucruri citea,
De mare bucurie în sus tot sărea:
„Ce comedie! Curată nebunie!
Pământul ne-mbie cu apă vie,
Să mănânci pe săturate,
Fără să muncești... nepoate!”
Partea a II-a
Răsturnat cu ceafa-n sus, sub un nor,
Lupul dormea dus, biet rătăcitor.
Căci tot alergând, calea a pierdut
Și orașul sfânt nu s-a mai văzut.
Se făcea în vis că pe-o largă stepă,
O herghelie albă, iapă lângă iapă,
Păștea iarbă fragedă, fiind neînșeuată,
De zăbale libere, fără nicio pată.
Ah, le vedea lupul cum stau la păscut,
El, care pe toate le-ar fi pus la găt!
Căci de două nopți, bietul de flămând,
Nu luase în gură niciun os, nicigând;
Zilele-i erau seci și cam amare,
Precum un copac uscat, fără floare.
Tot atunci, deodată, dintr-un des frunziș,
Uite-așa apăru, parcă pe furiș,
Un ogar guraliv, bun de aventură,
Tocmai plecat de pe bătătură.
— Frate dragă, bine te-am găsit!
Încotro te duci așa de grăbit?
De ce te uiți strâmb? Oare-mi tăinuiești
Vreo taină de-a ta, din cele lumești?
— Ăăă... făcu ogarul, tremurând ca struna,
La Mecca mă duc, îmi caut fortuna!
La Mecca! zicea, dar vântul șleampăt
Îi aducea-n nas un miros de prosapăt.
Norocul în drum mi-a ieșit, fârtate,
Legată de-o sfoară, lăsată pe spate,
Am găsit o torbă, ca o floare mândră,
Și nimeni prin jur nu stătea la pândă!
Laba am pus-o, e a mea de-acum,
O car cu mândrie pe acest lung drum.
— Ca-n basmele noastre, ogarule, zău,
Să porți cu noroc tot ce-i în sacul tău!
Ai pus-o de mămăligă-n tărăboanță?
Sau o cari singur, fără de speranță?
— Vai de mine, frate! E așa de mare,
Parcă e un colț rupt direct din soare.
Și-n ea, ia aminte, sunt mari bunătăți:
Alivenci cu unt, pârjoale-n bucăți,
Copănele fragede, mândrețe de caș,
Mămăligă caldă ș-un mic colțunaș.
Desert de găluște, lapte-n cofă plină,
E-o bogăție de mare lumină!
Sunt ogar cu stele, norocul m-a dus,
Acum am de toate sub soarele-apus.
Partea a III-a
Lupu-i gata să leșine, gura-n apă i se-neacă,
Și-n sinea lui zice: «Asta nu-i de joacă!»
Ogarul e câine, dar cam nătăfleț,
Iar eu sunt un lup, șiret și măreț.
Ce-i al tău e-al meu, legea e străveche,
O să-i dau eu lui, una după ureche!”
Apoi, cu glas moale: „Dar sacul, amice?
Nu-l văd nicăieri, unde-o fi? Cine-mi zice?”
— Stai pe pace, frate! Nu e prea departe,
Doar un mic drumeag de el ne desparte.
E la răscruce, sub teiul cel sfânt,
Ascuns bine-n iarbă, aproape de vânt.
— Aș merge și eu! zise lupul deodată.
— Să mergem! Ogarul răspunde pe dată.
Hai, vino, fârtate, s-ajungem la el,
Și-om face-mpărțeala în mod corect, fel de fel!
Au mers ei cât mers-au, sub stelele rare,
Până ce noaptea căzu peste vale.
Lupul, pohoț mare, deprins cu negoțul,
Abia aștepta să-i fure tot… hoțul:
— Ce rost are, frate, să-l ducem în spate?
Să-l facem bucăți chiar aici, pe dreptate!
Eu fac porții egale, tu stai sub copac,
Fii paznic de vază, cât umblu în sac.
Să nu vină nimeni să ne tulbure-aici,
Că ne-om trezi iute cu gâtul în brici!
Ogarul, gura-cască, un mare bleguț,
Se puse la paza copacului scunduț.
Adormi pe dată, ca un copilaș,
În timp ce lupul... deveni pătimaș!
Un purice mic, umblând haihui,
Îl pișcă pe câine de vârful nasului.
— Măi, dar mult am dormit! zise el speriat,
Ori vrun gângan mic m-a cam ciupit la stat?
Hei, tu, lupule! Gata-i mâncarea?
Că foamea-mi răstoarnă acum și răbdarea!
Lupul, posomorât, cu botul mânjit,
Abia dacă-i scoate un sunet sictirit.
Apoi, prefăcut, cu un ton de salon,
Își drege vocea ca un diapason:
— Haide, vino iute! Ia-ți partea cea dreaptă,
Uite aci desaga, măruntă și coaptă!
Ogarul privește: — Dar sacul e gol!
Unde-i fripturica? Ce-i cu acest protocol?
Din marea pârjoală, a rămas un ciolan,
Sarmalele-s duse, n-a rămas niciun gram!
Colțunașii? Nimic! Doar o urmă de zer,
Urdă mai puțină decât noru-n cer!
Ce ești tu, geambaș? Ori ești hoț de drum?
Ai mâncat totul, s-a ales doar scrum!
Dar lupul susține, rânjind cu mândrie:
— A împărți drept, e o mare măiestrie!
Unele-erau vechi, altele cam stricate,
Cine doarme, frate, n-are parte de bucate!
Și să mă bată Cel de Sus, de-am luat eu mai mult,
E vina unui arici, un hoț scund și grăsuţ!
M-a înțepat cu un cui, mi-a luat-o înainte,
A fugit spre turci, cu desaga fierbinte!
Partea a IV-a: Final
— Jură-mi că-i ariciul! Ogaru’a strigat,
Jură-te acuma, pe tot ce-ai înfulecat!
— Dar n-am în față, zise lupul viclean,
Nicio icoană și niciun altar creștin de plan!
— Destul! zise ogarul, găsesc eu ceva,
Un loc de credință, unde te-i jura.
Și fuge spre vale, sub cerul de mure,
Pân-la fântâna ascunsă-n pădure.
— Uite-o! E aproape, colo, în cărare,
O ciutură mândră, cu turlă sub soare.
E ca o mănăstire, cu apă curată,
Acolo minciuna îți va fi arătată!
Lupul se crede stăpân pe noroc,
În mintea lui strâmbă, totul e-un joc:
„Fii pe pace, prietene! Nu mă tem deloc,
Multe am trecut eu prin dinți, cu foc.
Nimic nu m-atinge, nici jurământ, nici stele,
Le-am trecut pe toate... prin propriile măsele!”
— Te înșeli, lupule! Ogarul îi spune,
Mie-mi pare că îndrugi doar deșarte glume.
Dar vei vedea singur, chiar în astă clipă,
Cum gluma se stinge și devine risipă!
Hoț și fudul, lupul iute se duce,
Se preface smerit, își face și cruce,
Dar abia ce întinde o labă murdară,
Să se jure pe ciutură, în zi de vară,
E brusc încleștat în hățișul de fier,
Un laț fără milă sub arșița de cer.
Se zbate turbat, cu-n rânjet bizar,
Dar lanțul îl strânge, tăios și barbar.
Atunci, cu rânjet amar, tânguind a pieire,
Spre ogar își întoarce a sa rugăminte:
— Fârtate, mă scapă! Îmi vine sfârșitul,
Nu lăsa să mă frângă de tot fierăritul!
— Vezi, lupule? Soarta-i o roată ce bate,
Când te crezi cuvios, dar ai gheare pătate.
Ți-a mers cu furtișul, ai fost norocos,
Dar astăzi povestea te leapădă-n jos.
Credeai că a prăda e un joc de copii,
Un pui de zefir peste mări și pustii?
Îndură-ți sentința, acum, dacă poți:
E lațul ce-așteaptă pe marii escroci!
Morala: Cine fură prin minciună, își pune lațul de mână;
Lăcomia când n-are măsură, sfârșește mereu în captură.
vezi mai multe poezii de: Camelia Oprita
Detalii poezie:
Distribuie pe: