Domnițele - Lucian Blaga

Domniță din basmul acelei cetăți
într-o zi m-a-ntrebat:
'Tu știi - ah, tu nu știi - cine-a fost Uță?'
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri și-n preajma bisericii negre.
Tu știi - ah, tu nu știi! Cum nu aș ști pe trecuta
domniță, cealaltă, din slava evului mediu?
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cândva! Printre armuri, prin surele ganguri
mândra și alba trăia,
lângă scutul seniorului, Uță.
Caldă și castă, sub arătările inului,
minunea ființei se apără.
Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.
Numai când spicul lega
ea-n anotimp din cetate ieșea.
Grea suferință era frumusețea ei pentru o țară întreagă,
pentru țara burgundă,
unde și astăzi ea stă, chip de piatră
sub bolta rotundă.
Scris i-a fost, scris,
ținta să fie, de vis.
Și mâna Domniței luat-am și-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindcă văpaia vă este la fel. Că ea-ți porți și tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul și focul. Prin ierburi când treci
incendii în rouă
stârnești, ah, tu nu știi - la fel amândouă.
Dar poate că nu se cuvine
gândului-cântec să-i prea urmez
pe toate cărările,
și nici să așez
în cumpănă toate luminile
și toate asemănările.
Domniță, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele
în fața acelor frumseți ce calea-i ațin
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolțile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu știi, să vorbim mai puțin
și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga