O tăcere plină de cuvinte tăioase - Louise Gluck

Să-ți povestesc ceva, a spus bătrâna.
Stăteam așezate, față în față,
în parcul din ____, oraș cunoscut pentru jucăriile lui din lemn.

La vremea aceea tocmai scăpasem dintr-o aventură amoroasă
care se sfârșise trist și ca un fel de penitență sau auto-pedepsire lucram
într-o fabrică, cioplind manual mânuțe și piciorușe.

Parcul era singura mea consolare, mai ales în orele liniștite
de după amurg, când era, cel mai adesea, pustiu.
Dar în după-amiaza aceea, când am intrat în ceea ce se numea Grădina Contesei,
am văzut că cineva mi-o luase înainte. Acum îmi dau seama că
aș fi putut merge mai departe, dar îmi era dat
să ajung la destinația asta; toată ziua nu făcusem decât să mă gândesc la cireșii
de care era împânzit luminișul și a căror perioadă de înflorire se apropia de sfârșit.

Stăteam fără să ne spunem nimic. Soarele apunea și
odată cu el a apărut și o senzație de claustrare
ca atunci când te afli în compartimentul unui tren.

Când eram tânără, a spus ea, îmi plăcea să mă plimb pe poteca din grădină la asfințit
iar dacă poteca era îndeajuns de lungă vedeam cum răsare luna.
Asta era pentru mine plăcerea supremă: nu sexul, nu mâncarea, nu desfătările lumești.
Preferam răsăritul lunii, iar uneori se întâmpla să aud
în același timp și notele sublime din suita finală a
Nunții lui Figaro. Oare de unde venea muzica?
Nu am știut niciodată.

Și pentru că stă în firea potecilor de grădină
să fie circulare, în fiecare noapte, după ce hoinăream așa,
mă trezeam în fața ușii mele de la intrare, holbându-mă la ea,
abia reușind să-i dibuiesc, pe întuneric, mânerul strălucitor.

Era, a spus, o descoperire uimitoare în contrast cu viața mea de zi cu zi.

Dar în alte nopți, a mai zis ea, luna abia dacă se zărea printre nori
iar muzica nu începea. O noapte de absolută descurajare.
Și totuși, în noaptea următoare o luam de la capăt, și adeseori totul se termina cu bine.

Nu știam ce i-aș putea răspunde. Povestioara aceasta, atât de lipsită de noimă
pe cât pare acum că o scriu,
era de fapt întreruptă la tot pasul de niște pauze ca niște mici transe
și de sincope prelungite, astfel că până la urmă se lăsase noaptea.

Ah, noaptea cea încăpătoare, noaptea
atât de dornică să adăpostească percepțiile ciudate. Am simțit că un secret important
avea să-mi fie încredințat, așa cum o torță este trecută
din mână în mână într-o ștafetă.

Îmi cer iertare, a spus ea.
Te-am confundat cu una dintre prietenele mele.
Și a făcut semn spre statuile în preajma cărora stăteam,
bărbați viteji, femei pline de sfințenie, capabile de auto-sacrificiu,
ținând la sân bebeluși de granit.
Neschimbătoare, a zis ea, spre deosebire de ființele umane.

Am renunțat la ele, a mai spus.
Dar nu am pierdut niciodată gustul pentru călătorii circulare.
Corectează-mă dacă n-am dreptate.

Deasupra capetelor noastre, florile de cireș începuseră
să se scuture pe cerul nocturn, sau poate că se prăbușeau stelele,
se prăbușeau și se destrămau, iar acolo unde cădeau
luau naștere lumi noi.

La scurt timp după aceea m-am întors în orașul meu natal
și m-am împăcat cu fostul iubit.
Cu toate astea, mintea mea se întorcea din ce în ce mai mult la acest incident,
analizându-l din toate perspectivele, în fiecare an tot mai ferm convinsă,
în ciuda absenței oricărei evidențe, că acesta conținea un anumit secret.
În cele din urmă am ajuns la concluzia că oricare ar fi fost mesajul
acesta nu era conținut în vorbire – așa cum, am realizat, obișnuia să-mi vorbească mama,
tăcerile ei pline de cuvinte tăioase avertizându-mă și pedepsindu-mă –

și mi s-a părut că nu m-am întors doar la iubitul meu,
ci de fapt mă întorceam acum în Grădina Contesei
în care cireșii erau încă în floare
asemenea unui pelerin în căutarea izbăvirii și a iertării,

așa că am bănuit că, la un moment dat, îmi va apărea
o ușă cu un mâner strălucitor,
dar când se va întâmpla asta și unde nu aveam nici cea mai vagă idee.

traducere Anastasia Gavrilovici

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Louise Gluck