Abordarea orizontului - Louise Gluck

Într-o dimineață m-am trezit neînstare să-mi mișc brațul drept.
Periodic, suferisem de considerabile
dureri pe partea aceea, în brațul meu de pictor,
dar în acest caz nu fusese durere.
De fapt, nu era nici o senzație.
Doctorul meu a sosit într-o oră.
Îndată au fost ceruți alți medici,
diverse teste și proceduri -
L-am expediat pe doctor
și l-am angajat pe secretarul care transcrie aceste note,
ale cărui abilități, am fost asigurată, ar fi adecvate nevoilor mele.
Stă lângă pat cu capul în jos,
eventual spre-a evita descrierea
Așadar, să începem. Este un sens
al bucuriei în aer,
de parc-ar cânta păsărelele.
Dinspre geamul deschis vin suflări de aer dulce și parfumat.
Ziua mea de naștere (îmi amintesc) se apropie cu pași repezi.
Poate că cele două mărețe momente se vor ciocni
am să mă văd întâlnindu-mă pe mine însămi, venind și plecând -
Desigur, o mare parte din sinele-mi original
e deja mort, așa că o fantomă ar fi constrânsă
să îmbrățișeze o mutilare.
Cerul, din păcate, e încă departe,
nu-i prea vizibil din pat.
Există acum ca o ipoteză de la distanță,
un loc de libertate complet desprins de realitate.
Îmi imaginez triumfurile bătrâneții,
imaculate, vizionare desene
făcute cu mâna stângă -
„Stânga”, și ea, un „reziduu”.
Fereastra-i închisă. Din nou tăcere, multiplicată.
Din brațul meu drept dispărută-i orice senzație.
Ca atunci când stewardesa anunță concluzia
prin vocea serviciului de la bord.
Senzația a dispărut - îmi vine în minte
c-ar fi o minunată piatră funebră.
Dar am greșit sugerând
că asta s-ar fi întâmplat deja.
De fapt, am fost bântuit de sentiment;
este darul expresiei
care adesea mi-a eșuat.
M-a dezamăgit, m-a chinuit, practic toată viața.
Secretarul ridică capul,
plin de deferență abstractă
inspirată de apropierea morții.
Nu poate ajuta, dar e palpitantă, într-adevăr,
apariția formei din haos.
O mașină - văd - lângă patul meu, a fost instalată
spre-a-mi informa vizitatorii
despre progresul meu către orizont.
Privirea mea se tot plimbă pe ea,
pe linia delicat instabilă
ascendent - descendent,
ca un glas omenesc într-un cântec de leagăn.
Și-apoi glasul crește.
În clipa aceea sufletul meu s-a topit
în infinitul, reprezentat
printr-o linie dreaptă,
ca un semn minus.
N-am moștenitori
în sensul că n-am nimic substanțial
de lăsat.
Timpul poate va corecta această dezamăgire.
Pentru cei care mă știu bine nu e nimica nou;
Simpatizez. Cei de care
mă leagă afecțiunea
vor ierta, sper, distorsiunile
impuse de întâmplare.
Voi fi scurtă. Aici sfârșește,
cum spune stewardesa,
scurtul nostru zbor.
Și toți acei oameni pe care n-ai să-i cunoști niciodată
se înghesuie în coridor și sunt toți îndreptați
spre terminal.

-traducere de Catalina Franco-

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Louise Gluck



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.