Poemul odăilor - Leonid Dimov

Ca seria spre fund să fie calmă
Sunt scoase ușile din loc în loc.
Adună-ți umerii cei reci sub palmă
Rămâi alături, să privim din toc.

E verdele grădinii primăvara,
Înviorat cuminte, din brocart,
Și scoica venusiană cu ghitara
Închisă-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adâncă-n draperie
Cu fluturi de email în cute-ascunși
Și mantii de prelați plecați să fie
În reci bazilici de pontife unși,

E galbenul spătarelor de jețuri
Cu bumbi albaștri în rețea dispuși.
Din glastre cafenii când suie cețuri
Și scârțâie-n peisaje cărăbuși.

E capa de mătase violetă
Nepăsător răsfâîntă pe sofa,
Când așteptarea înlemni, secretă,
Capacul cu păstori, de besactea,

Este sideful spart peste platouri
Adus de caravele din ocean,
E-un alb veșmânt înăbușind ecouri
Din catedrale, la sfârșit de an,

E marele chivot portocaliu
Cu sfinți de sânge presărați în stea
Și poartă-n miez, mâneru-i negru-l țin
Din răsputeri: îl trage careva,

E ultima în care apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scenă de irozi cu vârcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Leonid Dimov