Lboltasu - creaţii proprii

Avem copii nemântuiți, Isuse,
Avem părinți ce nu Te-au cunoscut,
Atâția frați ce se-amăgesc pe Cale,
Crezând că le ești pavăză și scut,

Nostalgiile de toamnă, cu mahrama ruginie
Mă-ngrădesc, mă înfăşoară, mă cufundă-n reverie,
Plâng copacii despărțirea, lacrimi-frunze veștejite,
Încolțind în ei bobocul primăverilor dorite.

Mă cheamă doruri depărtate,
La un taifas și tare-aş vrea
Să mă opresc măcar o clipă
Dar în zadar e cazna mea,

Aş vrea să pot răbda mai mult, să stau docil sub cruce,
Să nu cârtesc, să Te ascult, oricât de greu aş duce.
Să nu întreb mereu: "De ce?", când mult prea grea-i povara
Şi să-Ţi urmez cărările, din zori şi până seara.

Nu pot să Te privesc Isuse,
Chiar dacă-mi spui să Te privesc!
Să îmi ridic ochii spre Tine,
Nu am putere, nu-ndrăznesc!

Ascult depărtarea cum cheamă în foșnetul nopții adânci,
În lumea trăirii-efemere, carări șerpuiesc printre stânci,
Cu cât avansez înspre ținta ce-mi este un far, văd că eu,
Găsesc noi puteri căci alături, îmi este mereu Dumnezeu!

Și iarăși ai plecat, tu, vară aurie,
Din mioritic plai, spre alte galaxii,
Iar ai lăsat în urmă parfum de iasomie,
Pe struna existenței, plăpânde armonii.

Arca vieții

Mi-am coborât privirea...Căzut în contemplare,
Înfiorat de gânduri, de farmec şi splendoare,

Cu surpriză şi mirare,
Văd cuvinte-nălțătoare,
Evanghelia e vorbită
Celor mulți distribuită,

Să mai întreb de ce-i sihastră clipa?
Să mai întreb de ce mi-e pasul greu?
De ce permiți să mi se frâng-aripa,
Când vreau să zbor și eu spre Empireu?