Lboltasu - creaţii proprii

Îți aducem mulțumire, pentru harul minunat,
Pentru jertfa de pe cruce, pentru Fiul întrupat,
Îţi aducem mulţumire, pentru apă, pentru pâine,
Pentru sarea din bucate, pentru azi şi pentru mâine,

Suferința este plugul care mușcă din țărână...
Răsturnând brazdă cu brazdă, scopul ei în modelare,
E să-mbogățească lutul și să scoată la lumină,
Frumusețea închistată în grăuntele ce moare.

Prea ocupat să dai un telefon,
Prea adâncit în lumea cotidiană,
Sau poate-n nostalgii de patefon,
Uiţi mult prea des ca să arunci o geană,

“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Nu ştiu ce îmi rezervă mâine,
De-o fi să plec sau mai rămân,

Mi-ai dăruit un timp de cercetare,
Un timp de încercări şi de durere,
Am poposit smerit în trupul care,
L-ai modelat cu sfântă-ndemânare,

Când inima-ți plânge sub grele poveri
Și sufletul strigă la Domnul,
Când trupu-i cuprins de amare dureri
Și nu mai cunoști ce e somnul,

Te-am întâlnit în clipe de amurg,
Când aşteptarea a-nceput să doară…
În foşnet surd de clipe ce se scurg,
Pe-obrazul palid, lacrimile curg,

Ca floarea ce-aşteaptă umil picătura de rouă,
Aştept cu ardoare, în sufletu-mi ars, ca să plouă,
Departe-ntrevăd printre neguri de noapte, Lumina
Şi văd raza caldă, ce-mbracă-n splendoare, grădina...

S-a înserat, se-aud tălăngi departe,
În sat e o tăcere de mormânt,
Doar un lătrat mai rupe bezna nopții
Și frunzele ce freamătă în vânt.

Vreau să transmit cuvintele trecute
Pe foi veline, urme de condei,
Căci nu doresc ca șoapte neștiute,
Să-mi umple cu nimicuri, anii mei.