Dragă Gerra! N-am nimic împotriva diversificației, dar nu pot suferi prostia omenească - că-i din partea celui ce scrie, că-i din partea celui ce citește. Majoritatea celor care se numesc „cititori de poezie contemporană” se aseamănă cu un personaj al marelui Caragiale - o madamă care după ce a fost la concertul lui Paderewski venind acasă i-a aruncat mameii sale:„Mamițo, eu așa-l iubesc pe Pederascu!!!” Dar vreau să-ți spun că lucrurile sunt cu mult mai grave. Nu-ți dai o întrebare simplă: de ce nimeni, absolut nimeni, din România nu se ridică înspe culmea folclorului românesc, cel mai poetic din câte știu eu, dar se haiukuiesc toți încântați? De ce nu scriu, de exemplu, bâline, ceva finlandez ca Longfellow sau mai știu eu ce folclor. De atâta că trebuiește muncă. MUNCĂ! Aici ai aruncat trei rânduri tâmpite cu pretenție de înțelepciune(fiindcă nimeni(inclusiv autorul) nu le înțelege) și - gata - HAIKU! Viața m-a învățat, din fericire, să prețuiesc ceva frumos, mai ales sufletele oamenilor. Iar acești domni - scurt - sunt zero.
Cu Li Tai Pe am făcut cunoștință din traducerile unui poet modest rus - Aleksandr Ghitovici(nu știu cum l-or scrie românii - eu îl scriu după auz.) Om care nu știa chineza și scria după traduceri literale. Mai târziu am făcut cunoștință și cu originalele(prin traducere literală). Foarte deosebit... dar Li Tai Pe la dânsul era rus, fiindcă era tradus pentru ruși! Mai târziu l-am descoperit și pe Wang Wei(tot prin traducerile lui) Cel mai interesant că poeții aceștea au fost traduși și de academicieni care știau limba și cultura, de poeți mari ca Ahmatova, de exemplu, dar eu și acum îl văd pe Wang Wei și Li Tai Pe cu ochii lui Ghitovici. Iată ce înseamnă un traducător. Pot să-ți spun precis: dacă aș fi întâlnit acești poeți prin traducerile românești pe care le-am citit apoi, eu și acum nu aș cunoaște nimic din poezia chineză. Traducerile pe care le postezi din Rabindranath Tagore nu mă fac să cred că îi „cânta versurile toată India din est în vest” , iar Rumi în versuri albe e chiar culmea obrăzniciei. De rubayaturile traduse din Omar Khayyam nici nu mai vorbesc. Vreau să spun puțin răutăcios că Omar Khayyam scria RUBAYATuri nu stigături la horă. Singur traduc(cum pot) dar știi ce mă deosebește de acești domni - eu, cel puțin, am o stimă pentru cel tradus. Ei și apoi dacă nu-mi place - nu traduc. Ești încrezută că acest „traducător” care n-a putut traduce trei rânduri îl stima pe Issa? Că „traducătorii” lui Tagore, Rumi , Khayyam, Fet, Pasternak, Maiakovskii au gemut măcar odată că traducerea lor e oribilă? Citind așa „traduceri” - nu cred. Mă bucur de diversitatea literară, dar disprețuiesc din adâncul sufletului obrăznicia în poezie. Or eu, pur și simplu, nu o socot de poezie. De altfel eu traduc și scriu nu pentru români, dar numai pentru oameni frumoși. Mulțumesc pentru susținere. Victor Bragagiu
bragagiu
vineri, 22 iulie 2016
Sunt întru totul de acord cu tine, Victore. Eu sunt fascinată de această formă de curgere, dar sunt conștientă că acestea (haikuul și traducerea) ar putea fi deformate de filtrele nenumărate prin care ajunge la noi o trăire într-o altă cultură ce are foarte puține puncte de interferență cu cea în care respirăm noi. Am citit acel uluitor poem în proză numit ”Shogun” (cum am citit multe din cărțile lui J. Clavel) dar și el este european, deci modul lui de percepție este distorsionat, chiar dacă transfigurează superb. Eu ador formele în miniatură de colorare a magiei vieții (fascinația contrariului tău își spune cuvântul) dar știu prea bine că atingerea prin geam nu se compară cu atingerea autentică. Am citit și câteva ”haikuuri” ale lui Nichita, superbe și pline de înțelesuri filozofice, dar sunt niște micropoeme nu haikuuri... Am încercat și eu să-mi comprim torentele de expresie în aceste picături de magie, așa, doar ca un exercițiu tehnic, dar nici prin cap nu mi-a trecut să le numesc haikuuri, mai ales că nu respectă nici una din regulile de compoziție, nici pe formă nici pe fond. Dar că încercăm să împărtășim ceva atât de diferit nouă - nu-i rău. În mod sigur, la fel de distorsionat percep și ei marile noastre capodopere și condeieri... Un Esenin - poate oleacă, dar un Maiacovschi, nu crez să-l înțeleagă în veci... Dar e importantă atingerea - trăim în dualitate, contrariile pot fi nu doar opozabile ci și complementare. Și viața e fascinantă pentru diversificația ei infinită...
Cu drag
Gerra Orivera
vineri, 22 iulie 2016
Îmi mai cer scuze odată, Gerra, dar eu n-am tradus nimic. Am pus două traduceri(aș fi putut s-o pun și în original fiindcă domnișoara mea mai mare cunoaște bine japoneza, dar nu acesta mi-a fost țelul) ca o comparație. Către haiku (pe care le citesc în traduceri) am o părere a mea personală și cea mai importantă este:nicicând un nejaponez nu va putea scrie haiku. Sluțirile pe care le încearcă unii europeni și americani sunt jalnice. Cică-i laudă japonezii! Să fim serioși! Eu presimțeam asta iar fetița numai mi-a întărit suspiciunile. Bineînțeles, japonezilor le trebuie reclamă de aia și încurajează aceste eforturi. Dar cum noi nicodată nu vom înțelege kimonoul, cât nu-l vom studia care-i doar o-mbrăcăminte, dar mi-te Poezia. În viața mea am făcut numai o traducere din Matsuo Basho pe care o socot traducere reușită în română:
Heleșteu înverzit
O broscuță-a sărit
S-auzi un plescăit.
Cred că în română trebuie să sune anume așa. 1. Folclorul românesc este unic în rima și ritmul deosebit de subliniat. 2. Haiku sunt un fel de strigături românești care aveau numaidecât ceva umoristic. Deci asta și-am urmărit în această traducere. În același timp marele Basho a putut să pună în aceste trei rânduri vesele la prima vedere atâta profunzime cât ar ajunge pentru trei poeme. De aceea de scremetele unor domni și doamne de a scrie haiku(doar pentru aceea că-s scurte) nici nu mă fac să zâmbesc. E dezgustător.
bragagiu
joi, 21 iulie 2016
Hihihihihihi... mare poznă Victore... De-aici se vede importanța traducătorului... Eu, ca total necunoscătoare a altor limbi și parțial a limbii materne, mă bucur cât pot de aceste mici bijuterii de expresie și gândire. Și sunt fascinată de aceste doze minuscule ale inteligenței umane - eu având un discurs interior mult mai amplu. Legea contradicțiilor își spune cuvântul.
Mulțumesc ptr. traducere. Într-adevăr, altă esență a mesajelor esențializate.
Cu drag
Gerra Orivera
joi, 21 iulie 2016
Îmi cer scuze Gerra, nu știu cine a adormit asupra acestei traduceri, dar rusește ea sună așa:
Дремлет щенок
крепко-крепко сжав
веточку ивы.
(Doarme cățelușul
strâns-strâns strângând(în gură)
rămurica de salcie.)
și în engleză
Under the willow
with a leaf stuck în his mouth
the puppy sleeps.
bragagiu
joi, 21 iulie 2016
Distribuie: