Dă-mi flautul și cântă,
căci nemurirea stă într-un cântec
și chiar după ce noi vom fi pierit
flautul continuă să jelească;
te-ai refugiat oare în pădure,
departe de locuri precum cel în care mă aflu,
urmând cursul pâraielor
și urcând pe stânci?
Te-ai scăldat vreodată în parfum
și te-ai uscat la lumina unei raze,
bând zorii ca pe un vin
rafinat în cupe de eter?
Dă-mi, așadar, flautul și cântă,
căci cea mai aleasă rugăciune e cântecul
și chiar când viața se stinge
flautul continuă să jelească;
ai petrecut o seară,
așa cum am făcut-o eu,
printre vițe-de-vie
unde atârnă ciorchinii
ca niște candelabre de aur?
Ai dormit noaptea pe iarbă
lăsând văzduhul să-ți fie învelitoare,
lepădând gândul la ce va veni
și uitând tot ce a trecut?
Dă-mi flautul și cântă,
căci în cântec se află dreptatea pentru inimă
și chiar după ce orice vinovăție
a pierit
flautul continuă să jelească;
dă-mi flautul și cântă,
uită de boală și de leacul ei;
oamenii nu sunt decât linii
mazgălite pe apă.
Nu sunt decât galerii de cârtiță,
fire în pânza păianjenului.
Căci cel ce trăiește în slăbiciune
va muri încetul cu încetul.
Pădurea este sălașul vieții
și, dacă zilele mi-ar fi
adunate în palmă,
le-aș risipi acolo;
dar timpul este cel ce alege
în locul sufletului meu; ori de câte ori tânjesc
după pădure, timpul îmi stă în cale cu pretexte;
ursita are căi neschimbătoare,
iar țelurile oamenilor
le sunt inaccesibile, dincolo de neputința lor.
Distribuie: