Sacontala - ACTUL III - Kalidasa

ACTUL III

(Dimineaţă. Un bramin. Trece Priamvada)

BRAMINUL
(Pentru sine)
Abia a pus săgeata ş-abia întinse arcul,
Și demonii fugiră! Puternic e monarcul
Duşunta! Braţul face mai mult ca orice rugi —
(Către Priamvada)
De nu unde vii, drăguţă? Aud! și unde fugi?
Ce duci în poală?

PRIAMVADA
(Îi arată ce are-n poală)
Uite!

BRAMINUL
Sunt rădăcini de floare.
Văd nuferi

PRIAMVADA
Da, sunt leacuri.

BRAMINUL
Cui? Tie? Ce te doare?

PRIAMVADA
Nu Le duc toate Sacontalei. E-n pat,
E bolnavă de friguri.

BRAMINUL
Sărmana! Ce i-aţi dat?

PRIAMVADA
O, Doamne, câte toate!

BRAMINUL
Iar frigurile-s rele!
Am să-i trimit îndată agheasmă să se spele.
Purtaţi de dânsa grijă, că dacă-ntr-un ceas rău
S-ar întâmpla să moară — ferească Dumnezeu —
Ce-ar face tata Canva! Să ne vedem cu bine!
(Braminul lese la stânga. Priamvada la dreapta.
Se iveşte regele, vine încet-încet, stă pe loc, iarăşi vine)

DUŞANTA
O, zile lungi de zbucium! Şi Canva nu mai vine!
Sacontala e tristă — şi ea, la orice-i spui,
Nici nu se-mpotriveşte, nici învoită nu-i!
Atât e de supusă ş-atât de cu credinţă
Lui Canva; dânsa-mi pare trup fără de voinţă!
O, inimă, tu rabdă! Căci în zadar te ceri
Din zbuciumul de astăzi la liniştea de ieri!
Degeaba tremuri! Tristă, din cât eşti de bărbată,
Tu nu te poţi întoarce, să fii ce-ai fost odată,
Cum nu se-ntorc spre munte nici apele din râu!
La ce să-ncerc de-acuma să pun pornirii frâu?
Săgeţile lui Cama drept ţel mi-au ales pieptul,
Nici una nu greşeşte, că toate vin de-a dreptul —
Ah, Cama! El e zeul etem răutăcios,
Pe cei de jos îi suie mai sus, aduce jos
Pe cei de sus, şi vecinic toţi merg pe-aceeaşi cale.
Tu, ca să fie dulce otrava morţii tale,
În loc de fier în vârful săgeţilor, pui flori:
Dar celui care moare, ce-i pasă că-l omori
În chip brutal ori gingaş, cu spadă ori cu floare?
Dar mă omori tu singur, ş-aceasta-i ce mă doare!
O, de-ai avea tovarăş, tu, zeu nevindecat,
Pe fata cea cu ochii de cerb înspăimântat,
Voi doi să mă ucideţi, cu orice chinuri grele —
Aș ști că-s mort încalte de dorul dragei mele!
(Se uilă pe jos, urmărind cu ochii)
Iubita mea desigur azi s-a plimbat, trecând
Pe-aici că văd în cale flori rupte de curând.
Şi iarba e strivită de micele-i sandale —
Aceste foii de lotos sunt azvârlite-n cale
De mâna ei, şi uite, sunt umede deplin!
Ea s-a plimbat pe-aice, îm pare, cu puţin
Măi înainte! Iată, e urmă de femeie!
Ah, înc-a alungat-o? Ar fi putut să steie
Măcar un sfert de oră mai mult! De ce-am rămas
Şi eu in alte locuri, pierzând un sfert de ceas?
De-ar fi venit venit Duşanta grăbit, ar fi întâlnit-o!
Nu ești p-aici? Răspunde-mi, nu te-ai ascuns, iubito,
De mine?
(Vede pe cele trei fete, la o mică depărtare)
Ah, priveşte-o, cu prietenele ei!
Așa! Să m-ascund bine, că dânsele-s femei!
(Sucantala pe palişte. Fetele lângă ea)

PRIAMVADA
Socantala, eşti trează? Răcoarea-ţi face bine?

SACONTALA
Da! Căt de obosite vă simţ eu, pentru mine.

ANUSUIA
Adoarme iar! Visează şi geme ne-ntrerupt.
Și câte de frumoasă!

PRIAMVADA
Dar cât este de supt Obrazul ei, şi arde! (Către Anusuia.)Nu ştii tu ce o doar

ANUSUIA
Ştiu eu! Am bănuială că pentru rege...

PRIAMVADA
Gândeam şi eu!

ANUSUIA
Dar gândul ne poate înşela.

PRIAMVADA
Eu am să-ntreb! Adică de ce n-aş întreba?
Căci nu ne-aude nimeni, suntem numai noi două —
Auzi, nu dormi, iubito? 0, spune-ne şi nouă
Ce ai? Mai înainte ce vesele eram,
Ş-acum, de când tu suferi...

SACONTALA
Ce credeţi voi că am?

PRIAMVADA
Noi ne gândim la toate şi nu ghicim. Vezi, dragă,
Prin somn tu plângi şi tremuri, îţi arde faţa-ntreagă,
Îți laşi mânile moarte s-atârne peste pat,
Ţi se supţie trupul! De ieri tu n-ai mâncat
Nimic! Aşa-i cu tine, precum se povesteşte
De-o fată-n vreo poveste, când fata se-ndrăgeşte!
Să-mi spui unde te doare? Aici — ori poate-aici?
(Punându-i mâna pe rând la cap, pe piept, pe coaste)
Aici?

SACONTALA
Mi-e greu.

PRIAMVADA
De cine? Mă superi, dacă zici!

SACONTALA
Dar nu ca să te superi! Dar zic că mi-e ruşine.

PRIAMVADA
De noi? Tu ne eşti soră.

SACONTALA
Dar nu de voi! De mine!
Şi ce să spun? Eu însămi nu ştiu ce-ar fi de spus.
Ati răde! Dacă vine, să-i spui... e spre apus,
Şi nu mai vine!

PRIAMVADA
Tata?

SACONTALA
Nu tata! Vine tata?

PRIAMVADA
Nu vine.

SACONTALA
Dar el vine?

PRIAMVADA
(Către Anusuia)
Cu ea de-acum e gata!...
0, nu-ţi închide ochii şi nu visa mereu,
Că prea te-nvinge răul!

SACONTALA
(Tresărită)
S-adorm?

PRIAMVADA
Adormi mereu.

SACONTALA
(Se ridică)
Mă doare!
Şi mi-e milă de voi! Atâta grabă!
(Priamvada, în genunchi, o dezmiardă)

PRIAMVADA
De noi? De ce, iubito? Dar tu — cât eşti de slabă!
Te-a deocheat vrun demon din cei ce-au fost învinşi
De rege.

SACONTALA
(Grabnic)
Crezi?

PRIAMVADA
Ce alta! Ori poate...

SACONTALA (Roşind de teamă) Ce?

PRIAMVADA
Ori poate...
Dar stăi! Pe rând voi spune pe câte le ştiu toate,
Şi când voi spune dreptul; să nu-l tăgăduieşti!
Vrei? Te-a certat Gautami?
(Sacontala dă din cap, râzând)
Nu-i asta! Te gândeşti
La tata şi ți-e teamă că poate să-l ajungă rău?
(Sacontala neagă larăşi)
Te-a prins urâtul, şi vremea-ţi pare lungă?
(Sacontala neagă din nou)
Te-ai îndrăgit de rege.
(Sacontala se lasă în braţele Priamvadei si plânge)
Ş-atâta timp n-ai spus!

SACONTALA
A, dac-ar fi stat acasă!
Ori dacă s-ar fi dus
Şi el acasă. Singur rămâne în pădure,
S-aducă lumii pace, şi pacea mea s-o fure...

DUŞANTA
(De după copacul din apropiere)
Ah rumena ei gură a spus ş-acest cuvânt!
Ah, cât de larg eşti iarăşi, tu, strâmtule pământ!
Cum face-n supărare, cu fiul dânsei mama,
E-al bate, ea-l dezmiardă, aşa faci şi tu, Cama,
Ne baţi ş-apoi ne mângâi! Ce dulce vălmăşag!

PRIAMVADA
(Către Sacontala)
Ei las! Ce plângi? E rege, şi vrednic să-l ai drag.

SACONTALA
E vrednic, da! Ş-aceasta-i de-ajuns pentr-o iubire?
Atâta numai? Pieptul mi-e ars de suferire,
De plâns am ochii lâncezi, şi-n plânsete mă zbat
Ca un copil, pe cred nu-l culci nelegănat —
Tu-mi spui că sunt cuminte? Toţi oamenii să-mi spună,
Nu cred! Sunt o nebună, eu văd că-s o nebună:
El rege, eu o fată săracă, din neam prost,
Ce-i pasă lui de mine, ce sunt şi cine-am fost?
E vrednic, zici! Cu asta tu-mi stâmperi poate plânsul?
Când ştiu că el mă află nevrednică de dânsul!

PRIAMVADA
Să nu mai zici o dată ce-ai zis! Că dac-ar fi
De faţă, supărarea desigur l-ar mâhni!
Sacontala,-mi dau capul că şi el te-a prins dragă!
Am şi eu ochi, ş-atâta pot şi ei să-nţeleagă!
Când te-a văzut, Duşanta a stat încremenit,
Şi cum şedea pe prispă, întruna te-a privit
Mai pe furiş o clipă ş-o clipă mai pe faţă!
Eu l-am văzut!

ANUSUIA
Dar ochii i-au stat la tine aţă!
Eu ştiu!

PRIAMVADA
De ce stă-n codru? E trist ca un pierdut.
Azi l-am zărit prin crânguri ş-abia l-am cunoscut.

ANUSUIA
E slab.

PRIAMVADA
(Către Anusuia)
Aşa-i?

ANLISUIA
Ca moartea!

PRIAMVADA
Îţi spun eu! Nu-i în fire.
Ştii ce-ar fi bine, dragă? Să-i dăm curând de ştire
Că tu-l iubeşti! Ce, Doamne! La boală, dă-ţi de leac.

SACONTALA
O, nu. Eu mă cutremur! Dar asta cum s-o fac?

PRIAMVADA
Să ne gândim! În urmă, leac trebuie să fie dragă!
Uite, astfel: Tu faci o poezie,
Iar o scriu cu unghia pe-o frunză subţirea
De lotos ş-o împătur.

SACONTALA
Şi ce să fac cu ea?

PRIAMVADA
O-mpătur bine-n patru, aşa ca pe-o scrisoare,
Ș-apoi o pun ascunsă într-un potir de floare,
Și-n urmă merg la rege cu floarea, i-o îmbiu
Aşa la pc-ntâmplate...

ANUSUIA
(Bate în palme)
Şi ce urmează, ştiu!
Ia floarea, află frunza şi iacă!

DUŞANTA
(Tot de după copac)
Ce şirete!
Din mâna lor şi apa e-n stare să te-mbete!

PRIAMVADA
Ce zici? Eu cred că-i bine.
(Sacontala tace, gânditoare)
Faci versuri? Fă curând!
Să fie potrivite!

SACONTALA
Nu pot! Nu-mi vin în gând.
Nu vreau şi nu se cade.

PRIAMVADA
Prea mult îţi iei de seamă!

SACONTALA
Mi-e nu ştiu cum! Şi-mi bate şi inima de teamă
Că-l supăr, şi-mi va face mustrare, că i-am scris.

DUŞANTA
(Încet)
O, nobila-ntrupare a dorului din vis,
Chiar tu, cui însuşi Brama e-n stare să se-nchine
Că-i eşti de tot frumoasă, te temi chiar tu de mine?
Şi-n faţa ta, ca robii, nemernic eu mă-nchin!
Să-ţi fac mustrări, iubito? Ce vorbă!

PRIAMVADA
Prea puţin
Pui preţ pe tine. Spune-mi, ce crezi, e om cuminte
Acel, ce fiind bolnav de soarele fierbinte
Al verii, prinde frică de foc şi totdeauna
El seara ia umbrelă, crezând că-l arde luna?

SACONTALA Dă-mi pace, să-mi prind versul.

DUŞANTA
Frumos ca dânsa ce-i?
În tact ea pleacă fruntea, stau ţintă ochii ei,
Ş-atât de serioasă cu degetele slabe
Loveşte p-un genunche şi numără silabe.

SACONTALA
Nu cunosc inima ta, Dar a mea-i de foc, ştiu bine!
Patima mă-mbolnăveşte —
O, nu-i suflet ce iubeşte
Mai cu patimă ca mine:
Şi ce-nvăţ, nu pot uita!

DUŞANTA
(lese de după pom, recitând)
Nici eu nu, ş-aş vrea să pot!
Şi mă plâng, c-am invăţat-o!
Pentru tine-i chin iubirea,
Pentru mine ea-i peirea —
Şi tu arzi, dar, adorato,
Eu de mult sunt ars de tot!

PRIAMVADA
Chiar ars de tot, stăpâne, ne eşti binevenit!
(Sacontala vrea să plece)

DUŞANTA
(Oprind-o) De ce nu stai? Ţi-e trupul aşa de ostenit
Și-ți trebuie repaos. De ce ţi-e greu de mine?
Și ochii tăi sunt lâncezi! Te simţi acum mai bine?
N-ai friguri?

ANUSUIA
Le mai are, dar i-am găsit noi leac.

SACONTALA
(Către rege)
O, iartă Sunt limbute, ş-atâta gură fac...

REGELE
(Către Sacontala)
Mă laşi să şed alături?

PRIAMVADA
De-ai vrea să faci, stăpâne,
Această zi de astăzi, eternă zi de mâne!
În locurile-acestea tu vecinic să petreci,
Să pleci şi să vii iarăşi ca-n veci să nu mai pleci!

SACONTALA
(Către rege)
Să n-o asculţi! Vorbeşte prea multe, şi ea crede
Că nu mai este lume afară din cât vede!
Duşanta! Alte gânduri şi alte griji te bat
Pe tine şi, departe de tron şi de palat,
Te simţi străin în codru şi toate-ţi par întoarse.

PRIAMVADA
Dar vezi, ţi-e supt obrazul, sunt arse
De dragoste; ş-acela, de dragul cui te lupţi
Cu tine are de-asemeni ochii supţi,
Se luptă cu el însuşi de dragul tău.

SACONTALA
(Supărată)
M-asemeni...

PRIAMVADA
În doi, de-aceeaşi fire, sunt patimele gemeni.

ANUSUIA
Şi leacul tău sunt ochii, al căror leac eşti tu.

DUŞANTA
(Vesel către Sacontala)
Așa-i? Te-au prins cu vorba!

PRIAMVADA
Nu poţi să mai zici nu!

SACONTALA
(Către Priamvada)
Cum ceri tu ca monarhul în codru să rămâie?
Iubirea pentr-un rege nu-i lucru cel dintâie,
E cel din urmă, poate.

DUŞANTA
O, las, nu-mi imputa,
Nu vezi tu că mă face nebun iubirea ta?
De mă răneşti cu ochii, tu mă omori cu gura —
Nol, regii, n-avem prieteni şi partea noastră-i ura
Și cei iubiți d-un rege sunt vecinic cei ce ţin
Că regii toţi sunt monştri, cu suflet de venin,
Că-n suflet n-au iubire! Şi cei mai socotu-şi.
Regi că nu sunt oameni, dar oameni sunt ei, totuşi!

PRIAMVADA
(Jucând pe naiva)
Dar în p alat atâtea neveste ce-şi ţin ei,

DUŞANTA
(Ridicându-se)
Să fie o lume de femei În jurui meu, stăpană am singură pe-o roabă,
Iar celalte toate sunt numai de podoabă.
Și-aceste iunimi stoarse.de dragul tău, i-ai fi
Augură stăpână, şi lumea.te-ar.privi
Cu ochii admirării, ştiindu-te strpână!
Cu sceptru-n mâna dreaptă, cu stânga prins de mână
Cu tine! Două lucruri de-acum mă fericesc:
Pământul, că-i sunt rege, şi tu, că te iubesc!

PRIAMVADA
(Către Anusuia, tare, ca s-o audă Sacontala)
Văzând cu ochii, iată, se face sănătoasă!
Obrazul ei e rumen, ş-acum nici nu-i mai pasă
De noi.

SACONTALA
(Se întoarce spre ea)
Răutăcioaso! N-am vreme să te cert!

DUŞANTA
(Către Sacontala)
Te-ntorci de mine?

SACONTALA
Iartă!

DUŞANTA
Aşa uşor să iert? Eu nu te iert, frumoaso! Ba tot te iert, iubită,
De-mi faci un loc şi mie pe pajiştea-nflorită.

PRIAMVADA
(Către Sacontala)
De nu - cu ce să-l mângâi?

SACONTALA
(Către Priamvada)
Tot tu! Ce suflet rău!

DUŞANTA
(Pune în degetul Sacontalei inelul de logodnă)
Acesta fie semnul încrederii! Al tău
Să fiu de-acum, iubită!

SACONTALA
(zăpăcită)
Dar tata...

DUŞANTA
Se-nvoieşte!

SACONTALA
Mă tem.,, mă tem... el singur... ştiu eu! Şi nu soseşte...
El n-o fi vrănd, Duşanta! Iar eu să nu mă crezi...
(Anusuia se uită în zare)

ANUSUIA
(Către Priamvada)
Un puide căprioară! Al tău, sărmanul, vezi
Priamvada! Sărmanul aleargă cât îl ţine cată pe mă-sa!

PRIAMVADA
Hai cu mine, Să-l prindem Anusuia!
O, uite fuga lui!
(El pleacă. Puiul de căprioară e numai un pretext
ca sa lase pe Sacontala singură cu regele)

SACONTALA (Tremurând)
Și eu rămân - nu mergeţi! eu singură...

PRIAMVADA
(intoarsă din cale râzând)
Ce spui?
Tu singură! (Pleacă)
Şi domnul întregei lumi cu tine!

SACONTALA
(Către rege, privind în altă parte)
Eu plec...
DUŞANTA
Rămâi, iubito! Pleci plină de ruşine
Privirea, parcă ochii se tem de-a mă vedea.
Şi când te rog cu lacrămi, mai poţi să fii tu rea?
Rămâi aici în umbră! Aşa cum eşti, o floare,
Prea gingaş e trupul să-l porţi acum prin soare.
Cu frunzele de lotos, de-ai vrea tu să mă laşi,
Ţi-aş face vânt, să-ţi apăr obrajii drăgălaşi
De-arşiţă! O, şi-o vorbă, o vorbă de mi-ai spune!
Iar albele picioare, de-ai vrea, tu mi le-ai pune
În poala mea, cu mâna eu blând să le dezmierd —
(Se apropie tot mai mult de ea; Sacontala tremură tot mai tare

SACONTALA
O, lasă-mă; ai milă şi lasă-mă! Că-mi pierd
Şi capul — tu n-ai dreptul — nu eşti dator — o, pleacă!
Priamvada e numai datoare, ca să-mi facă
Aceste lucruri! Rege, o, fii atât de bun
Şi lasă-mă!

DUŞANTA
(Pentru sine)
Ea plânge!
Şi n-aş fi vrut să-i spun...
Prea m-am grăbit cu vorba. Vorbesc şi eu prea multe

SACONTALA
(Auzindu-l)
Nu asta, nu! Un rege nu poate să insulte,
Dar eu — aşa mi-e soarta! Nu pot să fac ce vreu.

DUŞANTA
Te plângi tu de soartă?

SACONTALA
Nu sunt o roabă eu?
Iubesc pe-acela care stăpânului îi place.

DUŞANTA
(Aparte)
Femeie e şi dânsa şi ştiu că se preface.
Femeile,când arde mai mult dorinţa lor,
Atunci știu să se-arate mai fără nici un dor,
Și-ți fac prin şovăire mai plin de patimi chinul;
Tu-nveninat te zbuciumi, chiar pentru că veninul
Nu poți să-l bei.

SACONTALA
Adio! Eu plec.

DUŞANTA De ce?

SACONTALA
Mă tem;
Noi singuri

DUŞANTA
Vrei un martor!

SACONTALA
Pe Brama.

DUŞANTA
Pot să-1 chem.

SACONTALA
Dar eu?

DUŞANTA
Tu, ce? O roabă? Eu sunt stăpânul.

SACONTALA
Rege!
Sunt fată, la altarul lui Brama...

DUŞANTA
(Se ridică inzvăpălat)
Se-nţelege!

SACONTALA
(Privindu-l)
Tu eşti aprins.
(Vrea să plece. Regele o prinde brusc)

REGELE
Stăi, fată! Tu mi-ai intrat în cap!
Cu mânile-amândouă te nu te scap.
Ce? Crezi că-mi văd norocul trecând pe dinainte,
Şi nu-1 opresc?

SACONTALA
Şi asta! Fii, rege, tii cuminte!
Nu-ţi perde bunul cumpăt c-un lucru de nimic!
Gândirea ta-nţeleaptă şi braţul tău voinic
Ţi-au câştigat respectul întregii lumi: perzându-l
Că pui pe mine mâna prinzi cu mine gândul,
Respect de tine însuţi mai poţi atunci avea?

DUŞANTA
(Mai potolit)
Dar nu ne vede nimeni!

SACONTALA
Ne pot însă vedea
Sihastrii. Plin e codrul de oameni. Ţine seama.

DUŞANTA!
Nu-mi pasă.

SACONTALA
Nici de suflet?

DUŞANTA
Nici, nici

SACONTALA
Şi nici de Brama?

DUŞANTA
(Ruşinat, venit în fire)
Tu-mi spui de câte toate, când eu mă simţ turbat
De dragul tău!
(Blând o prinde de mână)
Tu vino cu mine la palat!
Femeile de-acolo sunt fala curţii mele,
Dar tu-mi vei fi soţie şi doamnă peste ele.
Iubito, vezi inelul logodnei! E de-ajuns?
Mă crezi acum? Răspunde?
(Amenințător)
Tu n-ai nici un răspuns? N-ai milă să te-ndupleci?
Ce suflet ai în tine?
Eu n-am ce să mai caut pe-aici. Rămâi cu bine!
(Regele, mânios şi plin de ambiţie, pleacă repede.)

SACONTALA
(Privind în urma lui, cu glas stins)
De-ai fost iubit de dânsa chiar numai un minut,
Ş-a plâns, că n-avea chipul să-ţi deie ce-ai cerut,
Prea rău ai fi s-o blestemi! De dragostea ta arsă,
Sacontala spre tine de-apururi fi-va-ntoarsă
Cu inima! Şi vecinic tovarăşe-i vor fi
Aducerile-aminte de cea mai dulce zi
A ta, dar nu a dânsei! Nu-ţi cere s-o ai dragă,
Dar n-o urî, Duşanta! De-atâta ea te roagă:
Măcar să nu-i fi duşman, şi n-o uita de tot!
(Sacontala pleacă încet)
Nu pot - mi se îndoaie genunchii - nu mai pot!
(Ea dispare după arbori.
Pauză. Duşanta la o indepărtare,
stând pe loc, priveşte în urma ei)

DUŞANTA
Ah, inimă de piatră ascunsă-n trup de ceară!...
A fost de zei menită, în cale să-mi răsară
Şi ea! Ca să-i duc dorul de-acum prin veac de vremi!
Tu n-ai venit chemată, şi mergi, şi nu mă chemi
Să viu cu tine! Du-te! Ş-atâta dor te-ajungă,
Să vii, de dor mai' lată spre mine iar!
(Vine încet indărăt, fără să ştie că se Intoarce)
Ah, lungă ce-i şi ziva! Sunt un nebun! Ce vreau?
Să mă închin nemernic acestei - ah! Nici zeii
Nu sunt mai buni cu mine, şi eu mă plec femeii? -
Ce-i asta?
(Vede brăţara Sacontalei)
E odorul Sacontalei! Pierdut!
O, măcar tu dă-mi dreptul - aşa - să te sărut!
Să te lipesc aproape de inima ce geme,
Odorule, tu care ai stat atâta vreme
Pe braţul ei! În Gange tu te-ai scăldat cu ea!
(Sacontala apare de după copaci. Stă pe loc)

SACONTALA
Brăţara e la dânsul. O pune-n sân! Ce vrea?
Mă tem să merg, mi-e groază să stau - să merg mai bine!

DUŞANTA
(Văzând-o)
Sacontala, o, spune-mi, te-ntorci acum la mine?

SACONTALA
(silit)
Nu, nu la tine, rege. Mă-ntorc... la tine, da.
Mergând am prins de veste că mi-am pierdut ceva.

DUŞANTA
Am să-ţi ajut să cauţi. Şi ce-ai pierdut?

SACONTALA
(Arătând braţul)
Brăţara.
De-aici, Duşanta, uite de-aici! M-apucă seara,
Şi vreau să merg acasă.

DUŞANTA
(Ironic)
Şi plângi că eu te-opresc?

SACONTALA
Ah, ce să spun eu mamei de-o fi să nu-mi găsesc
Brăţara?

DUŞANTA
(Sarcastic)
E la rege. Aşa să-i spui, şi iat-o!

SACONTALA
(Rugătoare)
De ce să-i spun minciună? Nu-i spun, că nu ţi-am dat-o!

DUŞANTA
(Energic)
Mi-o dai acum.

SACONTALA
O, dă-mi-o!


DUŞANTA
(Rugător)
Nici asta nu mi-o dai?

SACONTALA
La ce bună, rege? Şi ce nevoie ai
De două-trei cotoare de nufăr? Dar eu, biata
Cât sunt de dojenită de mama şi de tata!

DUŞANTA
Fă-ţi alta!

SACONTALA
O cunoaşte Gautami! Tu eşti bun,
Mi-o dai?

DUŞANTA
Dar, astfel numai, de laşi ca să ţi-o pun
Pe braţ. Nu vrei?

SACONTALA
(Întinzând braţul)
Ei, dacă nu vrei altfel...

DUŞANTA
(Punânduă brăţara)
Frumoaso!
Prea-mărmurit ţii mâna şi nu mi-o laşi! Mai las-o,
Şi mai — şi mai — cu totul, aşa! Acum o laşi
Prea mult! O, cât de neted şi cât de drăgălaş
Ţi-e braţul, parcă-i totul din flori de camalata;
S-ar îmbăta de dânsul şi Madava.

SACONTALA
(Zâmbind)
Eşti gata?
Tu, hoţule! cu ochii eşti silitor, văd eu,
Dar să-mi legi brăţara.

DUŞANTA Nu uit!... Să-ncheie greu.
Nu vezi? Şi mi-e şi teamă să nu te strâng prea tare
Mai pot să strâng?

SACONTALA
De-ţi place, mai poţi!

DUŞANTA
Acum te doare?

SACONTALA
Nu, nu!

DUŞANTA
(Oprindu-se privind-o în ochi)
Acum e bine. Să-ţi spun ce m-am gândit.
Odată luna plină din ceruri a fugit —
Ştii unde?

SACONTALA
Nu ştiu! Unde?

DUŞANTA
Ce-mi dai să-ţi spui eu unde?

SACONTALA
Dar spune-ntâi!

DUŞANTA
La tine, pe braţele rotunde!

SACONTALA
(Cochetă)
Nu seamăn eu cu luna! Dar vântul e mişel —
Din florile de nufăr ia pulberea cu el
Şi-mi bate-n ochi. Mi-e poate şi faţa colbuită?

DUŞANTA
Să văd. Apleacă ochii şi-nchide-i strâns, iubită,
Să-ţi suflu de pe gene tot colbul...

SACONTALA
(Râzând)
Vrei? Eu ştiu.
Dar nu mă-ncred.

DUŞANTA
În mine? Un sclav voiesc să fiu;
Şi-un sclav nimic nu face mai mult decât îi cere
Stăpânul.

SACONTALA
Dar când face?

DUŞANTA
El n-are nici putere!

SACONTALA Dar când o are?

DUŞANTA
Face.

SACONTALA
(Ameninţând cu degetul)
Ei, vezi! M-ai fi-nşelat!
Dar ce, pe frunte-mi sufli? Ajunge! — Mi-ai suflat
Pe ochi acum, ei lasă! Pe-obraz, stăi, stăi! Dar spune
Aşa de scurtă vreme eşti sclav cinstit? Te pune
Stăpânul să-i coşi haina, iar tu, tu o descoşi...

DUŞANTA
Sunt eu de vină dacă ai ochi aşa frumoşi?

SACONTALA
Şi ce-mi vei cere plată? Să nu-mi ceri mult!

DUŞANTA
E plată
De-ajuns că tu guriţa n-o temi apropiată
De-obrazul meu, şi ochii tu nu-i fereşti mereu.

SACONTALA
Eu vreau să nu mă mustri. Ţi-ajunge-atât?

DUŞANTA
Ştiu eu!
Destul e pentr-un flutur să vadă flori.

SACONTALA
Îmi place
Că nu-mi ceri mult; şi-i bine, căci nu ştiu ce m-aş face!
Eu nu ştiu nici ce plată să-ţi dau.

DUŞANTA
(O sărută de mai multe ori)
Nimic n-ai şti?
Dar asta... asta... asta...
(Se iveşte un sihastru bătrân)
DURVASAS
O, cât de rău va fi
Sacontala, de tine! Acum, de-atâta vreme
Degeaba vin sihastri, la jertfe să te cheme!
Uitat-ai tot, şi-altare, şi rugi, şi sfântul post —
Aşa-mi eşti preoteasa lui Brama? Cât ai fost
De bună mai-nainte, cât timp sărmanul tată
Era pe lângă tine! Şi cât eşti de schimbată
De când e dus.

SACONTALA
Mă judeci?

DURVASAS
(Furios, arătând spre rege)
O, taci, că mi-e ruşine
De câte văd! Tu-n codru, şi-acesta lângă tine!
E crimă! Dar ascultă, şi-asculte-mi Dumnezeu
Cuvântul! Să se lege acest blestem al meu:
Iubitul tău, pe care-l crezi
Menit de soarte,
Să-l ai amic până la moarte.
În braţul altora să-l vezi!
(Pleacă prin codru)

DUŞANTA
(Nebăgând în seamă pe sihastru)
Iubita-mi, aşadară, cu dragoste-mi plăti.
Căci i-am legat brăţara...
(Vrea s-o sărute din nou)

UN GLAS DIN CODRU
La râul Malini
Ciatravaca se plânge. Lumina-i tot mai slabă!

SACONTALA
(Speriată)
E glasul mamei, rege. Ascunde-te degrabă.
(Regele s-ascunde. Gautami vine)

GAUTAMI
Tu singură! Cu nimeni, ş-aici?

SACONTALA
Cu Dumnezeu.

GAUTAMI
Ţi-aduc în vas agheasmă. Ce zici, te simţi tot rău?

SACONTALA
Mă simt mai bine, mamă, şi parcă mă mai lasă
Şi frigul.
GAUTAMI
(O sărută)
Draga mamei, de-ai fi tu sănătoasă!
(Pleacă amândouă: Duşanta se arată)

DUŞANTA
(Patetic)
Venit-a şi norocul din alte lumi pribag,
Ş-abia sosit, el grabnic re-ntorsu-s-a din prag!
O, parcă ştiu, sărmanul, că-i dus să nu mai vie!
Tufişule, pe tine te chem de mărturie,
Că tu-mi vei fi mormântul perdutei fericiri!
Durerea sufletească, născută de-amintiri,
E cea mai grea durere! Tot, tot ce mi s-arată
În jur, îmi arninteşte vrun lucru drag! Odată
Râdeam de nălucirea oricărui visător,
Când pentru-o zi trecută plângea, izbit de dor,
Iar azi sunt eu nebunul, acel ce plâng trecutul
Şi-n viitor mi-e groază de-ntreg necunoscutul —
Aici a stat pe iarbă trupşorul ei cel supt!
Al ei a fost piciorul acela care-a rupt
Aceste flori! Şi uite, aici şedea pierdută
De drag, privindu-mi ochii, ş-aici a fost căzută
Brăţara ei! Şi singuri aici am fost! Ş-aici
A plâns, c-am insultat-o! De mâinile ei mici
Sunt rupte-aceste frunze! Acesta-i locul, unde,
Chiar cel din urmă freamăt mă-ntreabă şi-mi răspunde!
Aducerile-aminte mă dor! Ş-un dulce glas,
D-aş vrea să fug, m-opreşte la fiecare pas!
Aici făcea ea versuri ş-aici mi-a pus scrisoarea,
Ş-aici am sărutat-o, aici fermecătoareal...
(Reculegându-se şi lovindu-se cu mâna de frunte)
Nebun ce sunt! Iubirea e-n stare să mă îngroape,
Şi când a fost de mine Sacontala aproape,
Eu ce-am făcut? Şireata, vorbea tot ocolind!
M-a dus încet cu vorba, să-mi spuie, s-o cuprind!
Să-mi caute ea prilejul, s-ajung ca să-i cer plată
Să n-o sărut, când dânsa se cere sărutată!
Acum e tânguirea mai mult ca de-n zadar.
O, de s-ar întoarce timpul, să fiu cu dânsa iar,
Aş şti cât de şireată se zbate în braţ iubirea;
N-aş da de jumătate perdută fericirea! 

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Kalidasa