Întins pe pământ, față-n față cu câmpul,
Pe coasta Castiliei cea infinită,
Stăteam într-o toamnă în ocru-nvelită
Și-n dulcele-i soare ce-apune cu timpul.
Încet, deschidea întunericul plugul,
În vintrele brazdei, în simpla-i ființă,
Mâna lăsa să se scurgă sămânță,
Ca întunericul să crească belșugul.
M-am gândit să îmi smulg sentimentul profund
Cu tot cu-a mea inimă și să le cultiv
În pământul plăpând, cu brazde materne;
Să văd primăvara, dacă trupu-i fecund
Va crește spre lume înalt, exploziv,
Copacul curat al iubirii eterne.
traducere, Manuela Munteanu
Sonetos (II)
Estaba echado yo en la tierra, enfrente
del infinito campo de Castilla,
que el otoño envolvía en la amarilla
dulzura de su claro sol poniente.
Lento, el arado, paralelamente,
abría el haza oscura, y la sencilla
mano abierta dejaba la semilla
en su entraña partida honradamente.
Pensé arrancarme el corazón y echarlo,
pleno de su sentir alto y profundo,
al ancho surco del terruño tierno;
a ver si con romperlo y con sembrarlo
la primavera le mostraba al mundo
el árbol puro del amor eterno.
Distribuie: