Rozaliile sandale [Los zapaticos de rosa] - José Martí

Traducere de Octavian Cocoş

Soare bun, mare-nspumată,
Nisip fin, Pilar alene
Pălăria ei cu pene
De pe cap vrea să şi-o scoată.

„Ah, ce fată, e divină!”
Zice tatăl, şi-o sărută:
„Păsărico, hai m-ajută
Să găsesc o plajă fină!”

„Eu mă duc cu-a mea comoară”,
I-a zis mama-n mers agale:
„Rozaliile sandale
Nu le murdări pe-afară!”

Şi se duc cu bucurie
Şi-n grădină vor ajunge;
Mama o garoafă smulge
Şi Pilar o iasomie.

Ea acolo-ncepe jocul,
C-o păpuşă, c-o paletă,
C-o găleată violetă
Şi c-un cerc lucind ca focul.

Toţi privesc cu vioiciune;
Nimeni nu le vrea plecate;
Mama râde pe-nfundate
Şi-un bătrân pe plâns se pune.

Lui Pilar o briză fină
Părul lung i-l despleteşte;
„Mamă ştii”, o iscodeşte
„Ce e aia o regină?”

Seara cade şi le-nghite
Pe-acel ţărm frumos de mare
Tatăl plin de îngrijorare
O maşină le trimite.

Plaja este minunată;
A Florindei secretară,
Franţuzoaica cea bizară,
Ochelarii-şi pune îndată.

Şi Alberto-i la plimbare,
Militar, precum se ştie;
Cu baston şi pălărie,
El în barcă stă pe mare.

Fata rea, cu funde multe,
Magdalena, furioasă,
Ia păpuşa cea frumoasă
Şi-n nisip o îngroapă iute!

Pe şezlonguri stând întinse
Cu bărbaţii la taclale
Stau femei, mândreţi florale,
Sub umbrelele deschise.

Însă marea-i supărată,
Şi mâhnită unduieşte:
Bucuria se găseşte
Într-o grotă izolată,

Unde valurile toate
Au o muzică divină
Şi pe plaja albă, fină,
Numai fete-s adunate.

Către mama Pilar vine:
„Mamă, simt aşa o vrajă,
Lasă-mă să merg pe plajă,
Căci acolo mă vezi bine!”

„Ah, cât e de zvăpăiată!
Nu e zi s-o lase moale;
Rozaliile sandale,
Nu cumva să le uzi, fată!”

Vine spuma alburie,
Ele strigă şi se-agită;
Apoi pleacă iar grăbită
De la cea cu pălărie.

Şi se duce multe mile
Unde apa e salmastră
Şi săraci stau la fereastră
Şi-s bătrâni sătui de zile!

Fata-n joc se adânceşte,
Spuma pleacă-n depărtare,
Timpul trece, lângă mare
O acvilă poposeşte.

Şi când soarele coboară
Dup-o culme aurie,
Vezi o mică pălărie
Pe nisip cum se strecoară.

Greu se mişcă şi greu vine;
Mă întreb, ce-o stânjeneşte
Pe Pilar, c-abia păşeşte
Şi căpşoru-n jos îl ţine?

De ce merge-aşa agale
Mama ei e ştiutoare:
„Hei, Pilar, unde sunt oare
Rozaliile sandale?”

„Ah, ce toantă! Ce-i cu tine?
Zi, Pilar!”, dar pân' să încheie,
„Doamnă”, strigă o femeie,
„Sunt aici, aici la mine!”

„Fata mea o boală are,
Stă-n odaia întunecoasă.
Eu la aer vreau să iasă
Şi-o aduc aici la soare.

Vis avu, cred de la Domnul,
astă noapte, şi-o cântare
auzit-a ea se pare,
Şi-uite, aici a luat-o somnul.

Ţinea ca-ntr-o îmbrăţişare
Mâinile încrucişate;
Eu priveam puţin din spate
Ale ei goale picioare.

Veni spuma alburie,
Şi-mi ridic ochii îndată
Şi-am văzut această fată
Cu pene la pălărie”.

„După trăsături îmi pare
Că ţi-e fiică”, a zis; „ah, dacă
Ar veni puţin la joacă!...
Dar de ce pantofi nu are?”

„Uite mâna cum se lasă
Pe picioarele reci, goale!
Luaţi aceste mici sandale
Eu am altele acasă!”

„Ce-a urmat, ce-a pus la cale,
Nu ştiu, doamnă minunată;
Şi-am văzut la a mea fată
Rozaliile sandale!”

Şerveţele moi îşi luară
Două doamne-adânc mişcate;
Şi-ochelarii iute-i scoate
Franţuzoaica secretară.

Mama-n braţe o ascunde
Pe Pilar, şi-o drăgăleşte;
Ea rochiţa şi-o priveşte,
Care-i simplă, fără funde.

Doamna vrea atunci să ştie
Cu fetiţa aceea ce e,
Căci nu-i bine o femeie
Să plângă de sărăcie!

„Da, Pilar”, prinde să-i zică,
Dă-i şi rochia şi hăinuţa!”
Ea i-a dat chiar şi gentuţa,
Şi-un sărut, şi-o floricică.

Noaptea vine întunecată,
Merg spre casa cu grădină;
Şi Pilar şedea în tihnă
În maşină-n partea dreaptă.

Dar un fluture pe cale
I-a grăit că-ntr-o sclipire
A văzut dintr-o privire
Rozaliile sandale.

Adăugat de: Octavian

vezi mai multe poezii de: José Martí



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.