Săgetătorul - José Antonio Ramos Sucre

Urcai treptele de marmură neagră în căutarea săgeții mele trasă la-ntâmplare. Și-o găsii împlântată-n poarta de cedru, împodobită cu motive simetrice.
Obișnuiam să trag c-un arc de-argint, ca cel din brațul lui Apollo, pentru a-mi iscodi norocul. Eram pe punctul de-a ieși în larg pe-o corabie cu vele pătrate, deși mă-ncredeam doar în cele cu pânză triunghiulară. Crescusem satisfacându-mi nestatorniciile și capriciile.
O femeie apăru din umbră și luând-o hotărât înainte smulse săgeata tremurândă, apoi mi-o întinse fără să spună-un cuvânt. Prezența ei mă împiedicase să-mi ating ținta. O recunoscui ca fiind una dintre dușmanii lui Orfeu.
Rămăsei fermecat de-acea copleșitoare femeie, îmbrăcată în pielea unei pantere.
Mi se păru c-o văzusem în fruntea unei procesiuni terminate cu depunerea ofrandelor la mausoleul celui iubit de Euridice. Expresia ei de furie contrasta cu miezul nopții.
Mă ridicai să apăr înc-o dată cenușa stăpânului și s-alung gloata femeilor isterizate, imitând răcnete sălbatice, dintr-o dumbravă. Și din moment în moment mă așteptam să sufăr răzbunarea acelei viclenii.
Împreună cu mine, femeia sui în corabie și chemă despotic în slujba ei fiarele mării, ascunse prin recife. Matrozii se-nțeleseră din priviri și porniră-ntr-o nouă direcție. Soarele modela din când în când arcul strălucirii sale, de-a lungul talazurilor. Și-o pasăre necunoscută zbura-naintea noastră…
Fui abandonat de propriile-mi puteri pe-un litoral mlăștinos, de unde lesne se putea vedea un monument dedicat furiilor.
Acolo descoperii numele lăcașului ce-mi amintea de jalea lui Oreste.

traducere - g. Cristea


El sagitario

Subí la escalera de mármol negro en solicitud de mi flecha, disparada sin tino. La hallé clavada en la puerta de cedro, embellecida de dibujos simétricos.
Yo acostumbraba disparar el arco de plata semejante al de Apolo, con el fin de interrogar a la fortuna. Yo estaba a punto de salir en un bajel de vela cuadrada y no fiaba sino en los de vela triangular. Había crecido satisfaciendo mis veleidades y caprichos.
Una mujer salió a espaldas de mí, se adelantó resueltamente a desprender la flecha trémula y me la alargó sin decir una palabra. Su presencia había impedido el acierto de mi disparo. Yo reconocí una de las enemigas de Orfeo.
Quedé prendado de aquella mujer imperiosa, ataviada con la piel de una pantera. Creí haberla visto a la cabeza de una procesión ensañada con las ofrendas tributadas al mausoleo del amante de Eurídice. Su gesto de cólera desentonaba en la noche colmada.
Defendí una vez más las cenizas del maestro y espanté la turba de las mujeres encarnizadas, simulando, desde una arboleda, rugidos salvajes. Yo esperaba sufrir de un momento a otro el desquite de aquella estratagema.
La mujer subió conmigo dentro de la nave y llamó despóticamente a su servicio las fieras del mar, ocultas en los arrecifes. Los marinos se entendieron con la mirada y escogieron un rumbo nuevo. El sol trazó varias veces el arco de su carrera sobre el circuito de las aguas. Un ave desconocida volaba delante de nosotros.
Yo fui abandonado a mis propios recursos en un litoral cenagoso, desde donde se veía, a breve distancia, un monumento consagrado a las furias.
Yo descubrí el nombre del sitio recordando una lamentación de Orestes

Adăugat de: gabriel cristea

vezi mai multe poezii de: José Antonio Ramos Sucre



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.