Odă unei privighetori [Ode to a Nightingale] - John Keats

Traducere de Octavian Cocoş

Simt o durere-n suflet şi-amorţesc,
Parc-am băut cucută, sunt slăbit,
Sau parcă-n nori de opiu aţipesc
Şi către Lethe mă scufund grăbit:
Nu pizmuind frumosul tău destin,
Ci fiindcă fericită ştii să fii,
Driadă ce prin arbori te avânţi
Şi unelteşti blajin
Cu fagii verzi, cu umbre mii şi mii,
Din gât, sonor, tu despre vară cânţi.

Un pic de vin din cel ce-a fost păstrat
La rece ani de zile în pământ,
Cu gust de flori şi pajişti înzestrat,
Şi voie bună, dans, Provensal cânt!
O cupă cu al Sudului cer viu
Ca Hipocrene, cel timid izvor,
Cu bule ce deasupra ies puhoi
Şi zâmbet purpuriu;
Ah, ce-aş mai bea, apoi să plec uşor
Şi-n codru să ne pierdem amândoi.

Să plec în zări, să nu-mi mai amintesc
De tot ce tu prin frunze n-ai habar,
Sfârşeală, fierberi, chinul nebunesc
De-aici de unde toţi oftează-amar;
Unde bătrâni zac trişti, paralizaţi,
Tinerii-s palizi, slabi şi iute mor;
Unde în minte se-mbulzesc mâhniri
Şi ochii-s disperaţi,
Unde splendoarea se ascunde-n nor
Şi doar în viitor sunt noi Iubiri.

Spre tine vreau să zbor, oriunde-ai fi,
Dar nu în car cu Bachus, tras de-un leu,
Ci cu-aripile dulcii Poezii,
Chiar dacă mintea mea gândeşte greu;
Sunt iar cu tine! Noaptea s-a îmblânzit,
Regina-Lună stă pe tron, firesc,
Cu zâne stele-n jur, dar aici jos
Lumina a pălit,
Doar nişte raze-n vânt mai licăresc
Pe drumul verde, trist şi sinuos.

Pe ce flori calc acum nu am habar,
Nu simt tămâia cu-al ei blând odor,
Dar pot ghici în beznă orice har
Pe care firea-l pune binişor
În pomii fructiferi, în crâng, pe plai;
În păducel, şi în măceş, colea;
Şi-n violeta ce s-a cam uscat
Şi-n pruncul lunii mai,
Floarea de mosc ce stă sub roua grea,
Şi-n muştele ce zboară pe-nserat.

Ascult în întuneric, şi ades
Simt că iubesc al Morţii caracter,
Şi o alint, şi versuri dulci îi ţes,
Ca să-mi ridice sufletul la cer;
Căci moartea-mi pare azi un blând răgaz,
În miez de noapte să mă sting tihnit,
Când al tău suflet ştiu că-şi ia avânt
Într-un profund extaz!
Dar cântul tău străin mi-a devenit –
E ca un recviem, căci sunt pământ.

Tu, Pasăre, prin veacuri ai trecut!
Şi oameni hămesiţi nu te-au călcat;
Iar glasul tău de-azi noapte l-au ştiut
Demult cândva, şi clovn, şi împărat;
Poate c-acelaşi cântec a găsit
Un drum spre Ruth, care plângea amar
De dor de casă, pe ogor străin;
Acelaşi ce-a vrăjit
Ferestrele prin care se văd clar
Mări înspumate, ţări de of şi chin.

Ah, chin! Cuvânt ca clopotul sonor
Ce cu bătaia lui mi te-a furat
Adio! Gândul nu-i înşelător,
Spun unii-aşa, dar nu-i adevărat.
Adio! Cum dispare imnul tău
Peste păşuni şi peste-un râu tăcut,
Pe deal în sus; şi-acum s-a adâncit
În următorul hău:
A fost real sau doar mi s-a părut?
Muzica tace: – Dorm sau m-am trezit?

Adăugat de: Octavian

vezi mai multe poezii de: John Keats