Balada lui Iskander - James Elroy Flecker

Balada lui Iskander
James Elroy Flecker, 1884 - 1915






Aflatun, Aristu și Regele Iskander, cum știe orice om,
Sunt Platon, Aristotel și Alexandru Macedon.

Sultanul Iskander, fie-i în veci numele pomenit,
Și-a pus coroana pe cap, s-a așezat pe tronul aurit
Și-a exclamat, „Vin, trei flautiste tinerele
Și Căpitanul încercat al navelor mele.”

Și-a băut cupa de vin, apoi le-a constrâns
Pe fete să danseze pân-au izbucnit în plâns,
Le-a sărutat și le-a binecuvântat buzele florale,
Și întorcând-se spre Căpitanul Tuturor Navelor sale:

„O, Domnul flotei mele care, fie vreme bună, fie vreme rea,
Navighezi din Golful Piersic până la Igluurile de Nea,
Găsește-mi-i pe toți înțelepții neștiuți ai fiecărui neam!”
Așa a grăit Sultanul Iskander din Yoonistan.

„Daroosh e mort, acum eu sunt Rege,
Rege peste Tot și Rege-a Toate, se-nțelege:
Și totuși undeva la multe, multe leghe depărtare
Niște inimi de leu tânjesc după o bătălie mare.

„Amiral, îți ordon să te îmbarci de-ndată;
Ia-ți o corabie-n argint curat placată,
Provizii îndeajuns în cală și, echipaj,
Cincizeci de flăcăi cu multă snagă și curaj,

Și caută douăzeci de oameni care știu pe dinafară
Toate limbile vorbite-n Babilon odinioară;
Și-așteaptă! Din echipaj trebuie să facă parte,-ți spun,
Și cei doi învățați, bătrânii Aristu și Aflatun.

Îndreaptă spre sud-vest prova cutezătoare,
Navighează-o mie de zile unduioase, sclipitoare,
Și găsește-i pe Domnii cu inimi de leu, neîmblânzite,
Ale căror piepturi vor hrăni săbiile Noastre ruginite.”

Căpitanul flotei a înclinat capul, supus.
„Stăpâne, vom face întocmai cum ai spus.”
Și-n mare grabă spre rada portului se repezi
Să echipeze nava pentru acel voiaj spre Miazăzi.

A ales o corabie în argint curat placată
Și, cu cei cincizeci și velatura larg desfășurată,
A ieșit în larg având din pupa un vânt bun,
Iar la bord pe Aristu și Aflatun;

Înainte să sosească zorii zilei următoare,
Galionul dispăruse dincolo de zare;
Și se auzeau în noapte ca un ecou de clopot
Oșteni urându-le la revedere, urale, mare chiot.

După douăzeci de zile nava de argint
Se-apropia, trecând pe lângă Insula Serendip,
De falezele Arauniane policrome,
Locuite în miezul zilei de Fantome.

După treizeci de zile ajunsese încă mai departe,
Dincolo de Calcobar și de țărmurile lui înalte,
Unde oamenii beau Sângele celor Morți în loc de vin
Și-și vopsesc barba în nuanțe de carmin.

Dar, în cea de-a suta zi, au năvălit ereții
Furtunilor și-aripile lor mari de flăcări vineții
Au împins corabia spre Mările Singurătății,
Unde valurile bat la fruntariile Eternității.

Șapte ani și încă șapte ani, pierdut de lume,
A navigat acel echipaj pe apele în spume
Făr-a zări, mai încolo sau mai încoace,
O palmă de pământ pe care pașii lor să calce.

N-au văzut pești înotând în ape și nici păsărele-n zbor;
Nicio altă navă nu era acolo-n afara de nava lor –
Zile și nopți lungi nuferii din Abisurile înfofolite
Și-au întins în jurul lor florile-adormite.

Bigile-au început să se scorojească și să crape,
Plăcile-argintate au ajuns gunoaie-n acele ape –
Și, prăbușite, peste copastia de lemn sculptat
Atârna mătasea velelor, cândva vibrând în aerul sărat...

Și marinarii falnicei nave, cândva cu catargele-n nori,
Nobili din obârșie și din fire cutezători,
Îmbătrâniți de cerul mereu același și de-a soarelui ocară
S-au așezat pe covertă așteptând să moară.

Iar cei doi vorbitori ai tuturor limbilor din lume
Se întreceau în giumbușlucuri uitând de-al lor renume;
Sau față-n față, cu niște figuri foarte serioase,
Făceau, vorbind limbi străine, glume porcoase.

Apoi Aristu și Aflatun
Și-au lăsat bărbile să crească, fuioare lungi de fum
Rotindu-se jur împrejurul catargului cel mare,
Unde ei, nemișcați, se zgâiau la mare.

Și în fiecare zi Căpitanul, încărunțit deja,
Îngenunchea pe coverta putredă și se ruga;
Însă-n pofida a zece mii de rugăciuni ridicate-n slavă
În afara de corabia lor n-au mai văzut o altă navă.

După ce-au trecut de trei ori șapte ani au zărit
O navă apărând de nicăieri, o navă în sfârșit!
Strălucea-n lumină, iar bordajul argintiu n-avea nicio pată
Și, deși nu bătea vântul, velatura-i era umflată.

Marinarii încărunțiți, într-un strigăt, s-au ridicat în pripă
Blestemând toți acei ani de odihnă maladivă,
Iar cei doi care vorbeau în limbi de alții neștiute
S-au întors bucuroși la-ndelenicirile lor bine-cunoscute.

Căpitanul, lăsând rugăciunile deoparte,
A coborât treptele înnegrite și uscate
Și-n scurtă vreme, în mână cu un bici,
A trezit nava amorțită de vraja șamanilor oceanici.

Dar Aristu și Aflatun,
Care n-aveau altceva de făcut mai bun,
Priveau strania Navă și Marea până hăt în larg
Cu bărbile încă-nfășurate de catarg.

Corabia albă se-apropia de ei încetișor
Și toți au exclamat, întru rușinea navei lor:
„Vele noi de mătase, strălucitor bordajul!
La fel sclipeam și noi când ne-am început voiajul.”

Nava se-apropia, se-apropia-n același azimut,
Iar ei, abia suflând, păreau niște oameni morți demult,–
„De necrezut, la fel era și corăbioara noastră
În ziua când ne-am avântat pe-ntinsa mare-albastră!”

Velierul negru și velierul alb s-au întâlnit – doi călători –
Cum se-ntâlnesc ziua și noaptea-n amurg și-n zori;
S-au întâlnit, în liniștea mării sub primele stele
În curtea indiferentă a crepusculului dintre ele.

Și cei douăzeci de magiștri-n limbi străine
Conversau în toate graiurile, vezi bine;
Căpitanul navei de-argint le-a auzit spusele-n amănunt,
A dat din cap zâmbind, dar n-a scos niciun cuvânt.

Apoi Aristu și Aflatun
S-au adresat Domnului de-argint, vorbind acum
În limba lor de-acasă, din Yoonistan,
Ca și cum acesta le-ar fi fost concetățean;

Și „Din care port,”- au strigat ei, „O, Fii ai Mândriei
V-ați avântat pe tulburele val de maree-al veșniciei?
La Sud sau la Nord de-aici destinul vostru a fost decis?
Și cine-i Regele care pe-aceste ape v-a trimis?”

„Noi locuim,” a răspuns acel Domn zâmbind subțire
La o milă dincolo de un milion de mile.
N-avem habar de Sud și n-avem habar de Nord,
SULTANUL ISKANDER ne-a dat ordin să urcăm la bord.”

Aristu i-a spus lui Aflatun,
„Regele nostru, poate într-un moment nu foarte bun,
A trimis cea de a doua navă pentru a descoperi
Teritoriile încă necunoscute-ale acestei omeniri.”

Dar Aflatun s-a întors și, privindu-l îngândurat,
A râs cu un râs amar, întunecat.
„Of,” a zis el, „Of, Aristu,
Un nebun bătrân, slab și bleg, ăsta ești tu.

Cum poți crede c-acea navă, așa curată, dacă n-ai vedenii
Și mintea-n ceață, chiar a navigat două decenii?
Iar chipul acelui Căpitan de-argint strălucitor,
E chipul unui om de rând sau al unui Duh Nemuritor?

Al lor e pământul (chiar dacă-ţi pare de necrezut)
Unde trăiesc Formele Lucrurilor de Dedesubt,
A lor e țara unde în veac se păstrează
Imaginile văzute de oameni când visează.

A lor este ținutul de dincolo de Ușă,
Și țărmul vechiului ideal potrivit lor mănușă,
Ei ne conduc nava: e echipajul nostru ideal –
Și uite-l și pe Căpitanul nostru excepțional!

Și, iată, acolo, lângă catargul cel mare,
Două forme-nalte și strălucitoare,
Sunt ceea ce ar fi trebuit să fim noi doi,
Și totuși noi suntem ei, iar ei sunt...noi.”

Astfel a vorbit Aflatun – Zefirul a scos un proaspăt șopot
Și corăbiile s-au atins: nu s-a auzit niciun zgomot;
Nava Neagră s-a evaporat ca un nor și-n clipa efemeră
Acolo a rămas numai Corabia Himeră.

Și-a răsunat în slavă o chemare, un tremolo
Scos de vocile unor glorioși aezi în trecere pe-acolo...
Și netulburată, leală, pe marea de dincolo de moarte
Corabia Argintie și-a continuat drumul mai departe.




* Iskander – echivalentul persan al numelui Alexandru.


Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: James Elroy Flecker