Anatolida sau Omul si fortele III - Ion Heliade-Rădulescu

III. Viata sau androginul
I
Se completara toate, si cerul, si pamantul,
S-adornamentul lor.
Era gradina mare cum n-a mai fost vrodata;
Era-n edenul pacii plantatie divina,
Terestru paradis.
Acolo fu pus omul, ca-n sanul fericirii.
Si rege peste toate, de toate a dispune
Si a se bucura.
Ca un strain si singur, uimit, fara sa stie
Nici cum, nici unde s-afla, nici d-unde-aci venise,
Sta jos pe flori, pe iarba si rasufland profumul
In dulce reverie.
Se uita, vede lumea pe cat vederea-ajunge,
Si-n toate cate vede nu stie sa distinga
Departele d-aproape, distanta-ntre obiecte.
Se pipaie si simte senzatiune dubla:
De pune la ochi mana, el simte totdodata
Cu mana si cu ochii; de isi atinge fruntea,
Simtirea-i e-ndoita: si-n degete, si-n frunte;
De-si pipaie genunchii, asemenea simtire,
Asemenea cu pieptul, cu membrele lui toate.
D-atinge-mprejiur iarba, de ia in mana floarea,
Nu simte tot asemeni ca-n prima pipaire:
Prin degete pricepe, nu insa si prin floare.
Ardica la cer capul, si soarele ii pare
Ca-n ochii sai straluce, si-ntinde iara bratul
Sa ia soarele-n mana. Ci sare in picioare,
Ca soarele-e depar te.
Asemenea cu muntii, asemeni cu dumbra ve,
Cu pomi, cu flori, cu fr ucte, voieste sa le-atinga
Cum s-a atins pe sine, cum cele dimprejiuru-i,
Se misca si cu pasul, se-ncearca sa le-ajunga,
Sa masure distanta cu-a tactului simtire.
Ca ochii la lumina, asa i se deschide
La minte cugetarea, si-ncepe a distinge
Intre aci s-acolo, intre subiect s-obiecte,
Pe sinele sau propriu din tot ce nu e sine.
La inceput crezuse ca toate era-ntr-insul.
Cand vine pruncu-n lume, abia condus, cu anii
Ajunge sa cunoasca in stadiul pr unciei
Si al copilariei, in anii-adolescentei
Cate, ajuns in f loare, ca june le cunoaste
Si judeca si stie. Cu-ncetul se deprinde
Cu orice cunostinta.
Iar primul om apare din mainile divine
Intreg si deodata plin de vigoare, june,
Apt d-a distinge-ndata din rau si dintre bine,
Si mintea-i se dezvoalta in cateva momente
Cum nu se mai dezvoalta la noi, posteritatea,
Cu anii si cu secoli.
Incepe sa se miste, voieste a cunoaste,
Atinge si numeste obiectele pe nume.
la plantele d-a randul, se uita la vai, dealuri,
La rauri, la fantane, la campuri, la dumbrave,
In toate se-ntelege si dup-a lor natura
Prin nume le define.
Cu toate se cunoaste, cu tot care vegeta,
Cu tot care viaza, cu pasare, cu vita;
Si-l recunosc iar toate de domnul lor si rege.
Pe dinainte-i toate, voioase, fara teama,
Perechi si dupa spetii trec randuri spre-nchinare,
Trec pasari, pasarele, si ciripa si canta:
Cu sotu-i filomela, si amoros columbul
Cu tanara columba, fidela turturela
Cu sotul vietii sale,
Berbecele cu oaia, junicea langa taur,
Cu-a sa liona leul, si tigrul cu tigresa.
Iena, lup si vulpe vin umili inainte-i,
Cu limba ii saruta picioarele si mana,
Se tavalesc, se joaca, si-arata bucuria,
Spre semn de multumire, luandu-si al lor nume.
Si trec l-a lor pasune si jocuri inocente:
Junicea cu liona sunt bune vecinele,
Cavalla pe tigresa voioasa pune nara,
Tigresa pe cavalla c-o laba pufulina
O mangaie usure, si mutual se cearca;
Si pan’ la pisicuta, cu soricelu-n labe
Se joaca resaltandu-l, ca pruncul cu o minge.
II
In toate omul simte nespusa bucurie,
Si cer ul, si pamantul il pune in extaze.
Frumoasa-i pare lumea, si Cosmos o numeste
(De marea-i frumusete), divin adornament.
Ci n-are cui sa-mparta nici marea bucurie,
Nici cuget, nici placere, caci e cu totul singur
Si n-are sie semen.
E om, si n-are oama, ca leul o liona,
Ca turturelul soata. Cu toate-acestea simte
O voce-interioara, misterioasa voce
Si tanara, ce-i spune ca nu e, nu e singur,
Ca poarta un alt sine in sinele sau propriu,
Ce-n sanul sau viaza, la inima ii bate,
Cum simte mama-n sanu-i cand salta embrionul;
Ea stie ca intr-insa incepe o viata
Din propria-i viata ca un depozit sacru,
Ea stie ca e fructul amorurilor sale,
Obiectul adorabil ardorilor materne.
O stie cum stiura in sus d-atatia secoli
Si tanara ei mama, cum a stiut bunica,
Strabunele-n sus toate, cum stie-orice femeie;
Iar primul om si mire, augustul nostru pater,
De unde-avea sa stie ce salta si s-agita
In sanu-i, l-a sa coasta, de inima aproape?
Nu stie, ci resimte ca nu se afla singur;
Si-n neastampar straniu dorinte-l infioara,
Se-mbratiseaza singur si ama cu ardoare
Si nu stie ce ama Se inamora-n sine
De cel mai inefabil, legitim amor propriu.
Suspina si se simte ferice-n suferire,
Isi rataceste pasii si cata-n neastampar.
Se pune spre repaos sub arbore la umbra.
Uimit ca in extaze, adoar me cum dor m pruncii,
Ca-n leagan de verdeata, de tinerele roze,
Si petrecut de perle unei sudori ferice.
In somn, ca-n aromire, ca si cum e aievea
Cand omul dulce doarme si simte si aude
Cate-mprejur se-ntampla, apare o fiinta
Augusta, radioasa. Era Divinitatatea.
In forma de-om apare, carunt si venerabil
Si plin de bunatate. S-apropie afabil
Si pune a sa mana pe coasta lui din stanga.
Atoatecreatorul operator devine
Si bland desparte coasta si usurel o smulge,
Ca dintr-un argil nobil spre plastica divina;
Si o desparte astfel precum desparte Zeul
In faptele-i divine, sa dea viata noua
In loc de a distruge.
Profunda este plaga, si omul simte dorul;
Ci dorul este dulce ca dorul ce provine
Din mana providentei, ca dorurile-agapei.
Cine-a simtit amor ul o stie cat de dulce
Ii este si durerea. Sub mana creatoare
Se-nchide-ndata plaga, cum vine la loc apa
Cand mana se afunda sa ia dintr-insa parte.
Sub mana creatoare palpita calda carnea
Si coasta se mladie. Intr-insa Zeul suf la.
Mai mult decat viata, amor ul divin sufla.
Si edifica Domnul acea vitala coasta
Ce din Adam luase, ca templu, in femeie.
Cum iese creatura din mana creatoare,
Suava se mladie si moale se-angeliza,
Si Dumnezeu, vazand-o, din gratia-i cea mare
O si numi muiere.
Cand ne tot spun poetii de fabula Miner vei,
De creierii lui Joie, d-a lui cefalalgie,
De marea-ndemanare la mesterul Vulcan
Si de severitatea, de candida bellete
A verginei Pallade, ce copie obscura,
Ce palida-imitare dupa originalul
Al omului arhetip! Si ce e de poetic
In cea groteasca arma, a lui Vulcan secure,
Cum si-ntr-o amazona coifata,-mpavazata,
Saltand toata ar mata din crestetul lui Joie,
Cum iese o papusa saltand dintr-o cutie?
Divina noastra Eva —si Eva e viata,
Cui mai tarziu si Ebe ii zisera poetii,
Junete, re-nnoire, viata in splendoare —
Divina noastra Eva, in toata nuditatea,
E tot ce e mai nobil, mai gratios, ferice,
Mai adorabil insa curand si vom vedea-o,
Caci iat-o ca dispare, precum dispare Zeul,
Si omul se desteapta din dulcea aromire.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Heliade-Rădulescu