Târzia din țara vânturilor - Ion Caraion

Ție ți-au plăcut câmpurile, vântul și apele mărilor, și vocile,
pe mine m-au chemat cețurile, și ploaia, și păsările
munților singuratice.
Pentru elanurile tale-au dezlănțuit pajiști de jar la răsărituri
sălbatice,
pentru mine-au tăcut rocile.

Vorbim vorbe vechi, ne temem unii de alții, dar nu mai vin
nicăieri (ca-n dimineața-n care a intrat o fată cu trandafiri roșii)
nici Iisusul din pragul amurgului, care săruta straniu leproșii,
nici Magdalenele brune cu ochii poate ca floarea de in.
O! când erai mai mică decât măceșii câmpului
și te-ascundeai prin blănile de lup,
cu părul ca o flacără neagră, îmbătător de nefiresc,
fără ca măcar să-mi închipui c-am să ajung vreodată să te iubesc,
te-am desenat ca olarii, cu paiul de secară, mirată, pe-un chiup.

Mai târziu, mai târziu, după ce nenumărate ne fură
potecile-n lume,
după ce schimbătoarele fețe de oameni coșmarurile
de chipurile noastre și-au ancorat,
singurătatea s-a-ndrăgostit de fiecare ca de-un continent scufundat,
dar dedesubt nu mai locuia nimeni și – cenușii –
anotimpurile atârnau ca niște gume.

Pe urmă, pe urmă, când depărtările s-au făcut ireale,
undeva între răsăriturile și apusurile oamenilor, sus,
ne-așteptau reculegerile ca pe niște numismați târzii.
Toți plecăm în câte o moarte, călătorind cu câteva bucurii
ori cu câteva uitări despăturite peste leneșul desen larg al
spațiilor de nespus.

De-atunci, o! de câte ori te-am căutat, de câte ori nu
mi s-a părut
că te despletești prin sufletul meu ca un hamac moale
către somnul din adormita gata, ca-n basm, să se scoale
cu zâmbetul în brațe ca o cântare a cântărilor la
zgârietura-ntinerită pe scut.

De-atunci trupul tău ca o roză a vânturilor,
care se-ntorcea-n fiecare noapte din câte un cântec de
dragoste cald,
l-am ascultat fărâmându-se sub pelerinele de herald
din rostogolirea spre minuni a pământurilor.

Și sângele tău ca un havuz,
la care poposisem ori de câte ori mi-era sete
(o melodică zăpadă-a mieilor!) – de-atunci s-o fi prăbușit
mătăsos din perete
peste obrajii mei uzi.

Tulburătoarele tale îmbrățișări mi-au amintit în tranșee poeții,
în nestatorniciile cărora privirile ți se luau cu văzduhul la trântă.
Și multă vreme n-am mai găsit smerenia cu care zadarnic se cântă
stăruitoarea laudă-a frumuseții.

Pe nesimțite ne-au acoperit frunzele și ne-au năpădit
așchiile pietrelor fântânii,
unde cândva țârâiau lăcustele ori dormea șarpele.
Din miresmele aurului, prăfoase, harpele
au luat rând pe rând drumul nemărginirilor în care li se
învestmântaseră, odinioară, stăpânii.

O scamă stelară, o dantelă de clopoței vaporoși
zboară peste neterminatele depărtărilor cuvinte
și-ți cuprind părul împrăștiat aidoma luminii pe colibele
unui trib de eschimoși,
iubita mea ca o efigie ștearsă de-atâtea aduceri aminte.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion