Te iubesc cel mai mult când tu taci și exiști,
Când mai crezi c-am rămas doi amanţi pesimiști,
Tu trăiești cel mai mult în prezentul ocult
Şi mă cauți mereu între azi și demult
Pe aceleași alei sunt un biet menestrel,
Sunt o salvă de tun într-o piele de miel,
Nu mai sunt ca un om, nici copac nu mai sunt,
Sunt un tropot de cal cu potcoave de vânt
Te iubesc mai acut când prin ploi te dezbraci
Şi te-mbraci cu finalul câmpiei de maci
Nu mai știu cine ești, nu mai pot nici să mint,
Cât de mult te-am urât, cât de mult te-am iubit !
Sunt o brumă de toamnă pe-o frunză de crin
Când mă rogi să te mângâi pe coapse puțin
Şi prin umbra înaltă-a pădurii de tei
Suntem trupuri de foc și ne pasc niște lei
Nu mai sunt ca un om și nici cal nu mai sunt,
Sunt un dangăt de clopot căzut pe pământ,
Sunt o toacă de lut care bate tacit,
Dinspre minus nimic înspre plus infinit !
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Comentarii:
Mulțumesc și eu.
Ursu Marian Florentin (autor) marți, 08 octombrie 2019
Sacralizarea infinitului ca unică direcție a iubirii...
Stilul neomodernist vă prinde bine :)
Finalul e exact ce așteptam!
Mulțumesc :)
Adina Speranta marți, 08 octombrie 2019
vezi mai multe poezii de: Ursu Marian Florentin
Detalii poezie:
Distribuie pe: