Psalm - Ingeborg Bachmann

1
Tăceți cu mine, cum toate clopotele tac!

În placenta ororilor
lepădătura caută hrană nouă.
La vedere atârnă, în vinerea patimilor,
pe firmament o mână, două degete-i lipsesc,
ea nu poate jura că astea
nu s-au întâmplat și că nimic
nu va fi. Se scufundă în purpura norilor,
îi face să dispară pe noii asasini
și merge liberă.

Noaptea, pe pământul acesta,
să te apuci de ferestre, să ridici așternuturi,
ca taina bolnavilor să fie divulgată,
un abces fertil, nesfârșite dureri
pe gustul oricui.

Înmănușați, măcelarii opresc
răsuflarea celor descoperiți,
în ușă luna cade pe podea,
cioburile, lasă-le să zacă, mânerul...

Totul era pregătit pentru ultimul maslu.
(Sacramentul nu poate fi împlinit.)

2
Câtă zădărnicie e în toate.
Rostogolește un oraș,
din praful acestui oraș te ridică,
preia o funcție
si prefă-te,
spre a nu fi dat în vileag.

Îndeplinește-ți promisiunile
în fata unei oarbe oglinzi, în văzduh,
în fața unei uși zăvorâte, în vânt.

Neumblate sunt cărările pe ale cerului perete abrupt.


3
Voi, ochi arși în hambarul de soare al pământului,
încărcați cu povara de ploaie a tuturor ochilor,
și țesuți acum în pânza lor
de păianjeni tragici
ai prezentului...

4
În albia muțeniei mele
așază un cuvânt
crește păduri înalte de părțile-amândouă,
ca gura mea
în umbră deplină să zacă.


Traducere Ana Mureșanu și Ramona Trufin

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.