Lipsiți de Umanitate - Ingeborg Bachmann

Castel fermecat de nori în care plutim...
Cine știe dacă nu am călătorit deja
prin multe ceruri astfel, cu ochii sticloși?

Noi, exilați în timp
și alungați din spațiu,
noi, călători prin noapte și abis.

Cine știe dacă nu L-am înconjurat deja pe Dumnezeu,
și - pentru că am zburat ca niște săgeți, spumând, fără să-L vedem,
aruncându-ne sămânța mereu mai departe
pentru a trăi în generații și mai întunecate -
acum plutim în vinovăție?

Cine știe dacă nu murim de mult, de mult?
Sfera norilor ne poartă tot mai sus.
Aerul rarefiat ne amorțește deja mâinile,
și când vocea se întrerupe și respirația noastră se oprește...?
Va rămâne vraja pentru acele clipe finale?

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.