Desprindere - Ingeborg Bachmann

De pe ţărm se înalţă fum.
Coliba de pescari din ochi n-o pierde,
căci soarele va apune înainte
ca tu să fi străbătut zece mile.

Apa întunecată, cu mii de ochi,
pleoapa-i de spumă albă o deschide
să te ţină în atentă, lungă privire
timp de treizeci de zile.

Chiar de nava tanghează din greu
şi păşeşte nesigur,
tu pe punte calm să rămâi.

La mese ei mănâncă acum
peştele afumat;
apoi bărbaţii vor îngenunchea
să cârpească năvoadele,
iar noaptea se doarme,
un ceas, poate două,
şi mâinile lor vor fi moi,
libere de sare şi ulei,
moi ca pâinea visului,
din care frâng.

Întâiul val al nopţii se loveşte de ţărm,
al doilea deja te prinde din urmă.
Şi de-ţi ascuţi privirea,
vei mai vedea copacul,
ce îşi ridică semeţ braţul
– pe unul vântul i l-a doborât deja
– şi te gândeşti: cât timp încă,
cât timp încă
lemnul chircit va mai ţine furtunilor piept?
Nici urmă de ţărm nu se mai vede.
Gheara unei mâini în bancul de nisip puteai să o înfigi
sau cu o buclă de păr de stânci să te prinzi.

În scoici suflând, alunecă ale mării fantasme
pe spinările valurilor, le călăresc, iar zilele
cu lucioase săbii în bucăţi le despică, o dâră roşie
rămâne în apă, acolo somnul te culcă
peste rămăşiţa orelor tale, şi simţurile îţi dispar.

Ceva s-a întâmplat la odgoane,
eşti chemat şi te bucuri
că e nevoie de tine. Bucurie e
munca pe navele
care pleacă în depărtări,
legatul odgoanelor, scoaterea apei,
călăfătuirea pereţilor şi paza încărcăturii.
Bucurie e să fii obosit şi seara
să cazi frânt. Bucurie e dimineaţa,
cu prima lumină, să te trezeşti,
să stai în faţa cerului de neclintit,
de apele de netrecut să nu-ţi pese
şi nava deasupra valurilor să o ridici,
înspre ţărmul mereu însorit.


Traducere Ana Mureșanu și Ramona Trufin

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.